Am scris adesea despre locuri și locuiri, despre relația scriitorului cu natura ori despre interioarele Tiffany pe care le descrie, apropriindu-și-le, în cărțile sale. Am reținut cuvintele lui Saramago: „lumea noastră exterioară“ e, „în orice clipă și împrejurare, un fel de prelungire a lumii noastre interioare și la fel de variabilă atât una, cât și cealaltă.“ Pentru polul cunoscător descris de Camil Petrescu, locuri sunt cele care acceptă un fondator, care, modelate după proiecte strict individuale și orgolioase, devin blazoane ale unei interiorități bogate prin păstrarea unor elemente exterioare învestite cu funcție menică – în sensul originar al termenului, de repaos armonic, stabilitate a relației, echilibru și adăpostire.
Am mai reținut și că, spre deosebire de cuibul ori vizuina animalului, casa omului e un spațiu cu înțeles uman, nu doar biologic (Michael Paul Jones, Notes toward a Philosophy of Architectural Space , 2004). Ea apare ca încorporare/întrupare a memoriei și speranței, acestea ținând deopotrivă de neam, de familie, de individ. Forța casei ca imagine poetică arată că semnificația ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om. Casa e loc de retragere, de adăpostire, dar și de deschidere spre ceilalți. Felul de a dura și gândi propria casă spune multe despre ființa omenească, în istoria speciei, dar și în cea a individului. Doamna T., personajul camilpetrescian, păstrează acasă un interior încărcat, cu o valoare sentimentală declarată: „Din interiorul acesta, care e viața mea, nu aș putea schimba niciodată nimic“. Eul întors spre sine își rezolvă preaplinul sufletesc în răsfrângeri asupra obiectelor din imediata apropiere. A te impregna în lucruri, a le transfera acestora semnalmentele interiorității tale înseamnă a crește, proporțional, șansele durării dincolo de moarte. Am meditat asupra locuirii mai ales prin intermediul personajelor literare. M-a interesat ce fel de încăperi descriu scriitorii pentru a completa portretul unui personaj și cât de des spune ceva această descriere despre visul locuirii ideale al scriitorului însuși.
O carte tocmai apărută în Belgia, Murs d’images d’écrivains. Dispositifs et gestes iconographiques (XIXe-XXIe siècle), Louvain, Presses Universitaires de Louvain, 2023, îmi sugerează o altă perspectivă. Autorii – Anne Reverseau, Jessica Desclaux, Marcela Scibiorska, Corentin Lahouste, în colaborare cu Pauline Basso și Andres Franco Harnache – se întreabă mai întâi de ce se înconjoară oamenii cu obiecte, cu imagini, de ce pereții caselor sunt împodobiți cu picturi, fotografii, ilustrate, toate un fel de „dispozitive iconografice“ trimițând la sau conservând o istorie personală. Practica împodobirii e comună și foarte veche, de la picturile rupestre la, aș zice eu, horbota porților maramureșene. Dar întrebarea face un pas mai departe și cercetarea lor, literară și vizuală deopotrivă, încearcă să afle ce înseamnă decorarea într-un anume fel a locuinței (bârlogului/vizuinii) pentru un scriitor. Există vreo legătură între obiectele cu care se înconjoară și scriitura sa?
La sfârșitul secolului al XIX-lea (epoca frumoasă a înfloririi și îngemănării artelor), preajma scriitorilor, spun autorii, se încarcă de referințe picturale și de prezența concretă a imaginilor. Să fi fost vorba de o simplă decorare în pas cu moda sau aceste imagini influențau chiar gândirea estetică a scriitorilor? Care ar fi calea optimă de a păstra în case memoriale și muzee acești pereți de imagini semnificative, definitorii? Ce legătură există, dacă există, între faptul literar și gestul iconografic?
Nu am citit cartea (încă nu am primit-o), am văzut doar prezentarea ei pe internet. M-a atras numele lui Corentin Lahouste, pe care l-am pomenit nu de mult în legătură cu Marcel Moreau. Rețin deocamdată, ca relansator de gând, ideea generală și încerc să o aplic la scriitorii români. Oare s-ar putea identifica o tipologie pornind de la peretele cu imagini din casele lor? Cercetarea nu mi-e la îndemână. Despre casele scriitorilor știu câte ceva vizitând case memoriale și muzee, răsfoind albume cu interioare. Dar toate acestea sunt amenajate de mâini/minți străine pentru a furniza o idee despre viața scriitorului, despre locul nașterii cărților lui. Stau alături, cuminți, etichetate și ordonate, lucruri care nu e sigur că stăteau așa când scriitorul se afla în mijlocul lor. Sunt show-room-uri artificiale, aproape mute, care îți „vând“ o imagine prelucrată, simplificată, chiar măsluită, fie și neintenționat. Mai degrabă simt căldura prezenței lui Eminescu în Singurătate („Cu perdelele lăsate, Șed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad“) decât în casa memorială, oricât de bine îngrijită. Tot astfel, mai clar mi-l imaginez pe Bacovia, înfioratul, din Te uită cum ninge decembre („Mai spune s-aducă jeratic/ Și focul s-aud cum trosnește.// Și mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia“). Am privit obiectele din casa Rebreanu de la Prislop ca pe niște exponate de muzeu, așezate în vitrină. Mai multe îmi spune mărturisirea sa că, la Maieru, scria noaptea, cu ferestrele deschise, ascultând Someșul. La fel, la Muzeul Goga de la Ciucea. Doar izolând mental exponatele am putut imagina în jurul lor gesturi ale celui de odinioară. Nici măcar o casă în care am fost oaspete când Ioana și Liviu Petrescu încă trăiau, deși excelent întreținută, nu mai poate păstra viața celor pentru care tablourile, biroul, vitrinele cu cărți însemnau obiecte ale memoriei personale, încărcate de sens.
Să ne înțelegem: e foarte bine că există aceste case-muzeu. Ba, nici nu sunt câte ar putea să fie pentru a conserva memoria unor creatori fără de care biografia noastră culturală ar fi mai firavă. Dar nu din ele pot descoperi o tipologie a locuirii împodobite personalizat. Opera rămâne o mai bună sursă de informare și deducție.
Fiindcă nu (mai) pot plănui un pelerinaj pe la casele lor și o privire indiscretă prin vreo fereastră deschisă (cum făceam în copilărie, încercând să descifrez viața celor dinăuntru), despre contemporani aș putea afla informații prețioase provocându-i cu un chestionar. În Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2007), Dora Pavel întreba și: Aveți nevoie de un anumit mediu, context, spațiu sau obiecte-fetiș în preajmă pentru a scrie sau creați în orice loc și împrejurare? Răspunsurile sugerau deja o tipologie. Selectez câteva. Bianca Balotă, o specialistă a locuirii cu stil, mărturisea: „Da, am nevoie de interiorul meu, de obiectele mele, de masa mea de scris, de veioza mea, de o ordine perfectă în jur. Asta îmi dă liniștea sufletească, acea conștiință împăcată cu mine, conștiința că totul e în ordine aici, în viața mea reală, ca să pot trece dincolo, în cea imaginară.“ Nicolae Balotă: „Îmi place mai mult să fiu în mijlocul cărților mele […] e bine să am în spate peretele acesta solid de cărți.“ Pe de altă parte, „îmi place ca încăperea în care mă aflu să aibă o deschidere, să pot privi undeva mai departe“. Livius Ciocârlie: „Cred că cel mai bine aș scrie într-o scoică sau într-un submarin, tocmai pentru că sentimentul de protecție ar fi mai mare. Iar acasă, într-un spațiu protejat, scriu, ca tot omul, la masă, în camera mea.“ Gheorghe Crăciun: „În momentul în care am devenit un scriitor așezat, adică un prozator, […] am simțit că eu nu pot să scriu decât în fața unui zid alb, că nu vreau să văd nimic în fața ochilor.“ Florina Ilis: „Pe birou nu se află decât calculatorul. Nu am nevoie de alte obiecte, eventual de un caiet în care îmi scriu cu pixul câteva fraze sau cuvinte care îmi vin în minte“. Ion Bogdan Lefter: „Stau la masa mea de lucru, în camera mea de lucru, în fața computerului, înconjurat de teancuri de hârtii și de cărți, de bilete și bilețele cu note diverse, unele dintre ele colorate, lipite pe marginea monitorului sau a biroului, și scriu. În rafturile de bibliotecă din spatele meu sunt alte cărți, mai vechi, așezate pe categorii, după cum am nevoie de ele și după cum îmi sunt mai apropiate.“ Ion Pop: „Prefer să scriu în camera mea, în care pe toți pereții sunt cărți, în care este o anumită liniște […] Un fond muzical îmi place.“
Cum era de așteptat, decorul predilect e biblioteca – perete pluridimensional o numesc autorii cărții pomenite mai sus. M-aș putea gândi la acel a citi cărțile cu buricele degetelor. Zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc în care sunt adunate cărțile: este și un loc care le citește pentru noi.“ Pentru scriitor, ea e lada cu unelte de care are nevoie. Cotoarele cărților aliniate pe rafturi sunt mici ferestre prietenoase, ochi care îl privesc într-un subtil joc al recunoașterii și complicității. La fel de expresive și plastice ca un tablou, ca un vitraliu. Liniștea dintr-o bibliotecă e înșelătoare. O ureche exersată poate desluși murmurul și petrecerea de vorbe. Biblioteca scriitorului poate fi una de familie, deja încărcată de apartenențe subtile, sau una care a crescut odată cu scriitorul închipuind contraforți pentru opera sa.
Găsesc detalii importante în ancheta despre casă/ acasă de anul trecut din România literară. Gabriel Chifu propune o definiție rezonând cu cea a lui Saramago, pomenit la începutul acestor divagări: „Eu nu aș identifica acasă cu locuința obișnuită, ci cu acea formă de locuire în care te simți tu însuți, protejat, cu acea formă de locuire care te reprezintă, căci este un spațiu cu care intri în rezonanță, o prelungire în afară a adevărului tău de adâncime.“ Mai rețin câteva confesiuni. Adrian Alui Gheorghe: „Acasă a fost locul în care am avut biblioteca proprie, cărțile pe care le-am adunat, în care m-am regăsit, care mi-au dat sentimentul că nu sunt atât de vulnerabil pe cât simțeam.“ Gabriela Gheorghișor: „Garsoniera asta de 28 de metri pătrați, în care lucrurile vechi se strică întruna, a devenit nu doar casa mea de peste douăzeci de ani, ci și acasă. Deși e tot ce poate fi mai străin de noțiunea de lux, fiind mormântul meu de cărți, cum îmi place să-i spun ironic, ea reprezintă un cuib, un soi de cetate personală, o fortăreață.“ Pentru Ion Cristofor acasa e „apartamentul în care locuiesc acum, plin de cărți (așezate într-o cumplită dezordine) și de tablouri dăruite de prietenii mei, pictorii“. Kocsis Francisko: „Într-o seară când căutam liniște, am notat în fișierul meu de frânturi acest gând considerat atunci inspirat: Acasă e acolo unde se află cărțile mele.“ Mihai Zamfir: „Acum, acasă este un loc foarte precis: este biroul la care stau și scriu, la care citesc. În spatele lui se află biblioteca, unde am cărțile cele mai importante. Am scaunul pe care stau când scriu și citesc. Micul univers familial, extrem de simplu și de modest care mă înconjoară.“
Pe lângă bibliotecă, punct de fugă al tabloului din bârlogul de scriitor, ce anume mai aleg scriitorii de azi să păstreze aproape? Au cărțile în dulapuri închise, ordonate? Sau au teancuri de cărți pe podea, pe scaune și peste tot, într-o „rânduială“ doar de ei știută? Câți au multe tablouri pe pereți? Sunt ele alese, primite, moștenite? Adună obiecte de artă prețioase, precum măsuța orientală de cafea a lui Rebreanu, sau mai degrabă pietre culese de pe te miri unde, crengi uscate răsucite, închipuind făpturi de basm ori de coșmar, butuci cu cioturi ca niște brațe retezate ținând loc de suport (cum mi se întâmplă mie)?
Dincolo de aceste întrebări de detaliu, rămâne întrebarea-studiu: toate aceste alegeri, tabieturi, obiecte colecționate lasă urme în scriitură ori sunt doar rame care nu interferează cu câmpul scriptural, ci îi dau margini ocrotitoare, hotare și hotărâre, cum ar zice Noica? De chestionat!