De ce „noi și finlandezii“? Doar pentru că mica țară scandinavă a intrat acum în NATO și facem împreună parte din același club defensiv? În realitate, o comparație rapidă între România și Finlanda, mai ales pentru perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ne poate arăta ce a deosebit cele două țări cu destin istoric înrudit.
Încă din deceniul patru al seco lului (1930-1940), România și Finlanda s-au găsit într-o situație surprinzător de asemănătoare, fără ca nimeni să o fi dorit.
România și Finlanda – două țări de mărime medie aflate însă în vecină tatea unui imperiu agresiv, Uniunea Sovietică, ce a dorit mereu să le domine. Asupra lor pretențiile teritoriale sovietice s-au exercitat brutal și explicit încă înainte de începerea războiului.
România și Finlanda – două țări care, în 1940, erau conduse de doi militari prestigioși care disprețuiau politicianismul și guvernau mai degrabă cu mână forte (Mareșalii Antonescu și Mannerheim). Rușii au atacat prin surprindere cele două țări pentru a ocupa teritorii ce aveau să fie înglobate în Uniunea Sovietică (e vorba de Basarabia și Bucovina de Nord în cazul țării noastre, de Carelia și alte regiuni, în cazul Finlandei).
Numai că, spre deosebire de românii care în 1940 s-au retras fără să tragă un singur foc, armata finlan deză s-a opus sovieticilor de la început într-un război care a durat peste trei ani. Când, în fine, striviți de superiori tatea numerică rusească, finlandezii s-au văzut siliți să încheie un armis tițiu, armata roșie nu reușise să ocupe Finlanda și să distrugă rezistența unui popor. Aproximativ 2.000.000 de sol dați ruși și-au găsit moartea în acel război.
România și Finlanda – două țări care s-au văzut angrenate, în 1941, fără voia lor, în războiul germano-sovietic. Dar, în timp ce armata finlandeză a luptat doar până la recuperarea terito riilor ocupate, armata noastră, în loc să se oprească la Nistru, a continuat acțiunea militară alături de Germania, terminată cu rezultatele știute.
România și Finlanda – două țări aflate în august 1944 la o răscruce istorică. La 23 august 1944, Regele îl aresta pe Antonescu, rupea alianța cu Hitler, trecea de partea Aliaților, iar România cerea un armistițiu. La o diferență de doar câteva zile, în septembrie 1944, Mareșalul Manner heim se despărțea de Germania și începea tratative pentru un armistițiu cu URSS. Armistițiul cu țările noastre avea să se semneze în septembrie 1944.
România și Finlanda – două țări al căror anti-sovietism fusese fățiș. Așa că, la Moscova, planurile pentru aservirea completă a celor două state au fost concepute în mod asemănător. La noi, a fost impus încă din 1945, un Guvern comunist, iar după alungarea Regelui s-a proclamat o așa-zisă „republică populară“. Schemă similară cu aceea utilizată în Polonia, Bulgaria, Ungaria și Cehoslovacia: ea urma să se aplice și Finlandei.
Numai că… surpriză de proporții! Spre uluirea furioasă a lui Stalin, micuțul Partid Comunist Finlandez, până atunci perfect obedient (în 1940 for mase chiar un așa-zis guvern în exil), a refuzat de data asta să facă jocul Moscovei și să intre într-un guvern comandat din străinătate. Minus culul grup de comuniști finlandezi a rămas surd la toate amenințările sovietice: cei trei ani de război cu Rusia îi învă țaseră ceva pe finlandezi! Mai mult, Mareșalul Mannerheim, conducătorul țării, nu a fost arestat și trimis la Moscova, ci lăsat să plece în Elveția, după terminarea mandatului său.
Așa că, de voie – de nevoie, Stalin a fost silit să-și înghită turbarea și să accepte existența (provizorie, spera el) a unei mici țări ostile URSS, învinsă în război, dar care refuza cu obstinație să devină „republică populară“. E drept că Finlandei i-au fost smulse teritorii atașate definitiv la URSS, e drept că ani de zile rușii i-au stors bogățiile sub formă de „reparații de război“, dar țara și-a păstrat lucrul cel mai de preț, independența. Va deveni un stat european prosper și în cele din urmă membru NATO.
Morala? Ar fi poate abuziv să stabilim neapărat o comparație între comuniștii români și cei finlandezi, puși în situații dramatice și obligați să arate lumii întregi ce înțeleg ei prin „patriotism“. Dar nu putem să nu recunoaștem că, uneori în istorie, curajul și idealismul unui număr insignifiant de oameni poate decide soarta a milioane de compatrioți și, până la urmă, soarta țării lor.