La începutul lui 2022 am scris în cadrul rubricii de față un articol
intitulat O biografie în fărâme. Mă ocupam de primele două
volume, intitulate Untold Stories, ale lui Michael Posner dedicate
vieții lui Leonard Cohen. Subliniam atunci particularitatea (și
originalitatea) demersului: Michael Posner nu folosea date și
documente pentru a reconstitui traseul existențial al cântărețului,
poetului și romancierului canadian, ci împrumuta vocile a sute de oameni
care s-au intersectat cu artistul în îndelungata lui viață. A treia secvență a
ceea ce Posner numește, pe bună dreptate, „o biografie orală“ acoperă perioada
1985-2016, anii când creația lui Cohen a atins
o dimensiune planetară. Ca la vederea unui
aisberg ieșit aproape în totalitate la suprafață,
ziarele, televiziunile și publicul larg au avut
revelația adevărului știut de multă vreme de
un grup de inițiați – că ne aflam în prezența
unui geniu.
Între multitudinea de biografii și exe –
geze consacrate lui Cohen în ultimii ani, cea
a lui Michael Posner își păstrează unicitatea:
autorul individual a fost înlocuit de un autor
colectiv. Deși profund cunoscător al subiec –
tului, Posner și-a redus drastic prezența în
text, rezumându-se a fi un pion de legătură
între vocile care aduceau informații rezul tate
din contactul direct. Diversitatea de nume și
profesii nu trebuie să inducă în eroare: Posner
i-a convocat pe fiecare pentru a ilustra un
moment precis sau o trăsătură anume din
evoluția personajului. Ca mărunt (dar fericit)
co-autor al acestei întreprinderi ce presupune
o remarcabilă capacitate de comunicare și
organizare, am o oarecare idee despre cum a
lucrat Posner.
Deși nu a dezvăluit nimic din „meto –
dologia“ întrebuințată, ea nu e greu de desci –
frat. Îmi imaginez că inițial a existat un
„desfășurător“ al evenimentelor publice și
private, al albumelor, concertelor și întâm –
plărilor, împărțite pe ani, luni și zile. În funcție
de acestea, Posner a demarat o vastă detec –
tivistică, pentru a-i identifica pe cei care aveau
de spus ceva relevant despre subiectul cer –
cetării sale. Îmi imaginez, de asemenea, că
în destule cazuri putem vorbi de „întâmplări
provocate“, de un lanț de conexiuni realizate
prin întrebări adresate celor deja incluși în
lista de „martori“ ai vieții și creației lui Cohen:
„Mai cunoști pe cineva care ar putea să-mi
spună lucruri inedite despre cutare situație?“
Așa s-a întâmplat și cu mine: un bun prieten
al meu, și unul dintre intimii lui Cohen i-a
spus lui Posner că aș avea câte ceva de relatat
cel puțin despre concertul din 2008 al lui
Cohen în România, pe Stadionul Cotroceni.
A contat, probabil, și faptul că scrisesem
o carte despre muzica, versurile și romanele
lui Cohen, dar cred că cel mai greu a atârnat
faptul că m-am numărat printre rarissimii
inși pe care Cohen i-a întâlnit în privat în
timpul seriei de concerte din anii 2008-2013.
Și asta în condițiile în care, în diverse orașe
din lume, a refuzat să-i vadă pe Bono, pe Joni
Mitchell sau chiar pe Marianne Ihlen, iubita
lui din anii 1960-1968, de care l-a legat o prie –
tenie adâncă. E celebră scrisoarea scrisă de
Cohen pe când aceasta își trăia ultimele zile,
când anunța că o va urma în scurtă vreme –
ceea ce s-a și întâmplat. Mai norocos a fost
Nicolas Sarkozy, pe care Cohen a acceptat să-l
întâl nească după concert. N-a făcut-o, însă,
pentru că era un politician celebru, șef de stat.
Nici vorbă: Cohen era, pur și simplu, curios
dacă soția acestuia, Carla Bruni, „arată în
realitate la fel de minunat ca în fotografii…“.
Cel mai spectaculos refuz l-a
avut ca subiect pe Paul Simon,
care a încercat să-l viziteze la New York în camera de hotel.
Scena, cu un aer nu lipsit de grotesc, relatată de Dino Soldo,
muzician care a cântat alături de Cohen în turneele din anii
2008-2011, e sugestivă pentru comportamentul adeseori
excentric al artistului:
„La micul dejun, Leonard a spus că are bețișoare parfumate și ar putea
să-mi dea și mie câteva dacă vin la el în cameră după concert. Ajungem la
hotel și el scoate bețișoarele din geamantan – uimitor cât de ordonat era
împachetat totul, fiecare lucru era învelit cu grijă și aranjat. Auzim o bătaie
în ușă. Era Paul Simon, care fusese la concert. Leonard zice, «Dino, te rog nu
fă gălăgie. Poate dacă nu ne aude, o să plece». Se duce la ușă, se apleacă să se
uite prin gaura cheii și dă din cap – da, e Paul. Iată-i, așadar, pe cei doi
compozitori, cei mai mari din lume, despărțiți de o ușă și niciunul din ei nu
zice nici pâs. Iar el nu deschide ușa. Nu deschide niciodată ușa. Paul pleacă. Nu
voise decât să stea cu el de vorbă. Dar așa erau lucrurile cu Leonard – când
avea ceva de făcut, se concentra cu totul pe ceea ce făcea“.
Întâmplarea e cu adevărat uimitoare, deoarece majoritatea covârșitoare
a mărturiilor din trilogie, inclusiv volumul de față, Leonard Cohen. Untold
Stories. That’s How the Light Gets In (Simon & Schuster, 2022), ni-l înfățișează
pe artist drept un ins de o enormă generozitate, incapabil să refuze pe cineva,
punându-și la bătaie, fără să ezite, și timpul, și banii. Nu se dădea în lături
nici de la cele mai umilitoare slujbe – așa cum i s-a întâmplat în perioada
când a fost călugăr la mânăstirea zen-budistă Mount Baldy, unde era șoferul,
bucătarul, omul de serviciu al maestrului său, Roshi: „Cam despre asta e vorba
în meserie și în viața întreagă – să-l ștergi la fund pe un bătrân de 107 ani
[vârsta de atunci a lui Roshi], să-l ajuți să meargă
la baie atunci când nu se poate duce singur
și să-i schimbi scutecele.“ Și totuși, asemenea
unui copil pus pe șotii, refuză să-i deschidă
ușa unuia dintre titanii muzicii pop, a cărui
celebritate o de pășea cu mult, și demult, pe
a sa.
E greu de găsit o explicație. Să fi fost
vorba de vreo întâmplare din trecut, când
Paul Simon l-a pus în vreo situație inconfor –
tabilă? Să fi fost refuzul lui Cohen de a-și
aminti de vremea când era un poet anonim
ce gravita în jurul celebrităților de la hotelul
Chelsea din New York, iar Paul Simon, ce
ocupa și el o cameră acolo, se bucura deja de
o faimă ce îi dădea necunoscutului canadian
amețeli? Nu vom ști, probabil, niciodată.
Dat fiind statutul de celebritate al
lui Cohen în intervalul de care
se ocupă acest al treilea volum,
mărturiile pot fi ușor coroborate
cu informațiile publice, ușor
accesibile. Mi se pare că textele
adunate aici au o pregnanță literară supe –
rioară celor din volumele anterioare, ca și
cum co-autorii s-ar fi străduit să se ridice la
nivelul unei ștachete brusc înălțate. Deși n-au
fost lăsate de-o parte nici acum secvențele
anecdotice și chiar bârfele, tonul general e
dat de vocile conștiente că participă la un
ceremonial cu totul neobișnuit, la celebrarea
unui geniu și la constituirea unei moșteniri
artistice durabile. Ies în evidență considerațiile
câtorva scriitori de primă mână, între care
Pico Iyer și Leon Wieseltier. Primul s-a apro –
piat de Cohen în 1995, al doilea devenise
„nepotul favorit“ al cântărețului începând
cu 1992. Felul în care aceștia s-au raportat
la persoana și creația lui Cohen spune ceva
și despre capacitatea lor de a înțelege în
întreaga profunzime personalitatea copleșitoare
a marelui bard.
N-au fost uitate nici femeile care au
jucat, în perioada menționată, roluri importante
în viața sentimentală a lui Cohen, de la Jennifer
Warnes la Rebecca de Mornay și Anjani
Thomas. Și nici cele care au avut partituri de
prim ordin doar în – susțin ele –, cea profesională,
Sharon Robinson, Julie Christensen și Perla
Batalla. Mărturiile lor sunt contribuții esențiale
la portretul artistului, atât ca om, cât și ca
interpret și compozitor. Oarecum stridente
sunt pretențiile lui Anjani Thomas, partenera
de viață a lui Cohen la începutul anilor 2000.
Deși generosul amant îi cumpărase două
apartamente în Los Angeles și a continuat
s-o sprijine financiar și după ce s-a despărțit
de ea, cântăreața a emis, cu câteva luni înainte
de moartea lui, o pretenție stupefiantă: ca
artistul muribund să-i asigure pentru tot
restul vieții suma necesară unui trai îndestulat.
Și asta deși între timp se remăritase și nu mai
întreținuse cu fostul iubit decât legături vagi.
În mod surprinzător, Cohen, care se arătase
mereu larg la pungă cu persoanele care jucaseră
un rol în existența lui, a refuzat-o.
Lipsește din carte un singur martor
important: Suzanne Elrod, singura soție oficială a lui Cohen și mama copiilor
săi, Adam și Lorca. Ruptura a fost dureroasă și a lăsat în sufletul artistului
răni care nu s-au vindecat niciodată. Ce e drept, Suzanne, o mamă iresponsabilă
și o femeie de-o incredibilă ferocitate, nu s-a sfiit să facă din viața lui Cohen
un infern, ori de câte ori a avut prilejul. Deși Michael Posner a invitat-o să
participe la portretul colectiv al soțului ei, a refuzat, pretinzând că tocmai
redacta o carte despre el și nu voia să dezvăluie lucruri pe care intenționa să
le expună pe larg în scrierea proprie.
Această ultimă parte a biografiei coheniene aduce destule elemente
noi și chiar surprinzătoare. De pildă, faptul că delicatul poet era membru
activ al National Rifle Association (puternicul organism american ce apără
dreptul de a purta arme) și că se interesa cu pasiune de politică – îndeosebi
de cea din Israel. Mărturisea că, în ultimii ani, adoptase, pe urmele lui Leon
Wieseltier, poziții de centru-dreapta și se recunoștea din ce în ce mai puțin
într-o lume în care valorile spirituale erau călcate în picioare.
Pentru iubitorii artei lui Leonard Cohen, cele 460 de pagini noi, care
se adaugă celor 950 din volumele anterioare, reprezintă o cale și o speranță:
aceea că vor ajunge cât mai aproape de inima și de mintea marelui artist.