Aproape contemporani, doi cizmari au marcat, în felul lor, trecutul României. Unul mai specific, prin produsul mâinilor sale și al minții sale, în cele din urmă, celălalt mai zguduitor și mult dincolo de meseria pe care, de fapt, nici n-a învățat-o ca lumea.Cel dintâi, Gheorghe Ene Filipescu, s-a născut în anul 1884, în Oltenița (pe-atunci numită Comuna Oltenița Urbană), într-o familie a cărei sărăcie lucie a făcut ca băiatul să nici nu poată fi dat la școală, rămânând, până – o să vedem – târziu, analfabet. A plecat la 17 ani la București să-și facă un rost în viață. A plecat desculț și pe jos, de la Oltenița spre capitală, împreună cu un frate de-al său. Ajuns în 1901, la București, a ucenicit pe la maiștri cizmari, care l-au exploatat așa cum se obișnuia pe-atunci, punându-l la munci casnice, necum la meserie. Cu toate acestea, băiatul, acum de vreo 17 ani, a învățat singur să citească, devenind un adevărat alfabetizat funcțional, spre deosebire de atâția bacalaureați de azi. În 1902, s-a înscris în Partidul Social-Democrat Român, cu timpul ajungând în conducerea acestui partid. La vreo douăzeci de ani de la sosirea sa în capitala României, devenită între timp Mare, Gheorghe Ene Filipescu era, ca să zicem așa, pe picioarele sale, patron, unul dintre cei mai înțelegători și atenți cu angajații săi, creator de modele de pantofi de lux, cu atelier-magazin pe Calea Victoriei, vizavi de Poliția Capitalei. În anul 1929, a fost printre cei câțiva creatori de încălțăminte de lux selectați să participe la Expoziția Universală de la Lisabona, unde a și câștigat premiul întâi pentru o pereche de pantofi creați de el. A mai câștigat și alte premii internaționale, la Paris, de exemplu. Între timp se cultiva intens, frecventa spectacolele de operă și citea filosofie, fiindu-i familiare nume ca acelea al lui Platon sau Kant. Ceea ce nu l-a împiedicat să-și întemeieze o familie armonioasă, unde toți copiii au urmat școli înalte, ajungând specialiști în profesiile lor. Prin forțe proprii, ajunsese un om, dacă nu bogat, în orice caz, care își putea permite o viață comodă. Duminicile și în sărbătorile de peste an își invita angajații cu familiile la iarbă verde, într-o deplină armonie, ca un bun social-democrat ce era. Milita pentru drepturile lucrătorilor din poziția sa politică, dar nu-și părăsise profesia, fiind căutat de multă lume bună din epocă (termenul nu are nimic de-a face cu ceea ce desemnează această expresie azi).
La intrarea Armatei Roșii în București, s-a bucurat, ca orice om de stânga, dar bucuria sa a fost de scurtă durată, căci a aflat repede cu ce se îndeletniceau soldații acesteia prin orașele și satele României și a înțeles și ceea ce avea să urmeze. Când o parte a PSDR s-a prăbușit în PCR (fracțiunea Lothar Rădăceanu-Ștefan Voitec), Gheorghe Ene Filipescu a rămas alături de Titel Petrescu, în Partidul Social-Democrat Independent, care stătea ca un ghimpe în coasta PCR-ului moscovit. Asemenea lui Titel Petrescu, asemenea altor membri de frunte ai acestui partid care nu dorea să se supună ordinelor Moscovei, Gheorghe Ene Filipescu a fost arestat în 1949, murind în 1952, în închisoarea din Tg. Ocna. Familia sa a fost izgonită din casa cu curte și grădină din Cartierul Uranus, iar peste ani, dar să nu anticipăm, casa a dispărut, odată cu întregul cartier, prin ordinele altui personaj care pornise oarecum la fel, Nicolae Ceaușescu.
Nici Nicolae Ceaușescu nu a fost copilul unei familii bogate, dimpotrivă, cu toate că, față de Gheorghe Ene Filipescu, acesta a urmat, totuși, cu chiu cu vai, vreo patru sau cinci clase primare. Născut mult mai târziu, în 1918, parcă, a urmat și el calea uceniciei la un patron, pentru a deveni cizmar. Dar, după cum știu bine azi mulți dintre supraviețuitorii regimului comunist, instaurat de tancurile sovietice, care o clipă îi dăduseră lui Gheorghe Ene Filipescu iluzia că au adus libertatea, acestui al doilea ucenic cizmar nu i-a stat mintea la meserie. A ajuns, după cât se spune, calfă. S-a înhăitat cu puținii comuniști din epocă, astfel încât viața lui și-a dedicat-o politicii și încă uneia dintre cele mai toxice pentru atâtea popoare. Semi-analfabet, ceea ce se mai poate auzi din „magistralele cuvântări“, ținute pe când era atotputernic în România, a fost, totuși, doctor honoris causa (sic!) al mai multor universități din țară și de peste hotare. Cum a sfârșit, nu mai e un secret pentru nimeni, cred. Nici chiar generațiile care își închipuie că lumea începe cu ele nu pot face abstracție de perioada neagră pe care a instaurat-o partidul unic și conducătorul tot unic Nicolae Ceaușescu, în aceste margini de lume, civilizată totuși.
Datele despre Gheorghe Ene Filipescu le-am reprodus din volumul Monicăi Pillat, Bunicul meu fără mormânt, apărut la Editura Humanitas, anul trecut. Corpul lui Gheorghe Ene Filipescu a fost aruncat într-o groapă comună, în timp ce la mormântul celuilalt se mai adună și azi nostalgici, să-l plângă. Despre acesta din urmă, din viață, din propria-mi viață.
Două destine, două căi pe care se putea merge, victorioasă fiind cea aducătoare de nenorociri pe capul a milioane și milioane de oameni.