Cu pretextul codificării unei „simple povești de dragoste“, doamna Lidia Vianu ne oferă, în volumul bilingv The Wind and the Seagull / Vântul și pescărușul, o poetică a dublei mișcări a gândirii, care invită la o lectură dinamică. Discursul autenticist al „eului ficționalizat“ (R. Wellek, A. Warren) din prima parte a cărții camuflează, sub biograficul cusut cu inserții religioase, folclorice, intertextuale, o recurență replicată. Sfărâmăturile de suflet împrăștiate pe pagină de explozia senti mentului / Cuvântului, sunt implacabil atrase de polul gândirii genetice. Rambursul lor estetic se însoțește de cel ontologic, al formelor, imaginilor textuale, care, cedând gravitației obârșiei sufletești, se întorc în magnificența Ideii.
Realitatea literară a doamnei Vianu ia naștere printr-un proces de fermentație și de multiplicare a opușilor (mișcare /mișcător, „Jumătate vânt, jumătate pescăruș./Moitié vent, mouette moitié /Contopiți, de nedespărțit…“). În cursa prin tunelul diurn, poeta se vede așezată între ferestrele-oglinzi ale Trenului Timpului, împins „de două minți deodată“ către punctul terminus, acolo unde iubiții, eliberați de „amintirile atingerii și patimii, izbăviți de mișcare, se opresc, în așteptarea celui de-al doilea Big Bang“. În camera singuratică, la bella musichetta face prezentul să culiseze, încet, către odaia cu vedere spre mare, desface, cu precizia stiletului, corespondența memoriei. Afectată de acțiunea regretelor [„În vreme ce mi-am trăit viața, m-am înconjurat de un număr de puncte fixe. Ele nu m-au lăsat să mă apropii de tine“], fotografia bărbatului își schimbă culoarea, după dominanta stărilor momentane : recunoștință, tandrețe, uimire fascinată, panica pierderii [„Sunt aici, în tăcerea care mi te ia.(…)Mai e prea puțin timp. Grăbește-te…“].
Din psihologizant, tabloul devine, în a doua jumătate a volumului, fizicalist, suprarealist în cheia „artei magice“ a lui Dalí. O privire nouă, sagace, dezintegrează autoportretul într-o mulțime de „picături minuscule de materie“, un „Eutheron“. Atomismul (cuantic) explicit, justifică, de altminteri, cinetica fatală a gândirii, plăcerea (catastematică) a degustării amintirilor, fluctuația imaginii, ca rezultat al combinatoricii cuvintelor („particulelor de sens“) din sistemul lingvistic, asupra căreia se pronunțau Paul Valéry, Northrtop Frye.
Discursul îndrăgostit se verticalizează, solicită simbolistica binomială vânt-pescăruș. Stihia periculoasă a popoarelor mării, descrisă de Joseph Conrad, de Victor Hugo, se internalizează, ca mișcare pură, suflare lăuntrică a gândirii ce conduce ființa, prin eros, dialektike, către limanul Binelui (Proclos). Șuvoiul interior creează un registru eufonic bogat. Spre deosebire de prima secțiune, mai cu seamă vizuală, cea secundă merită ascultată, pare a se adresa urechii bachelardiene uimite. În propoziții scurte, ca tot atâtea fragmente de materie literară, apărute în urma momentului („zidul lui Planck“), poeta își propune să descrie concertul Logosului care emană, în expansiune, variantele Binelui estetic. Acest proces cuprinde două etape. Inițial, Mișcarea imaginează Ideea zborului,„frumoasă în sine“. Colecția primordială de puncte se agregă, mai departe, într-o rețea geometrică, se învelește cu carne, devine corp mișcător, pasăre marină. Desprinzându-se de pe promontoriul istoriei personale, Pescărușul se ridică la o altitudine semantică superioară, devine prototipul formei,„fărâmă rătăcită de materie“ (IV, 22) pe care gândirea creatoare o folosește, o modifică, o șterge, ca s-o plăsmuiască din nou. De aceea, Pescărușul ar putea fi orice sau oricine. Poate fi autorul care „iese în zbor din miezul inimii“ persoanei îndrăgite, așa cum ar putea fi bărbatul a cărui umbră alunecă, vizibil sau tainic, printre norii memoriei : „o viață mi-a trebuit să te văd – acum – zburând alături de mine.“ Reciproc dependente, gândirea-mișcare și Universul creat formează un cuplu care, deși se supune blestemului cronologiei, evidențiază legea empedocleeană a Iubirii. Atât de mult dorita regăsire nu se poate produce în prezentul continuu al amintirii, ci pe nivelul armoniei depline, în Paradisul aerian, oscilant, al lui Shelley : „Sufletele tuturor pescărușilor și al tuturor vijeliilor de dincolo de geam răspândeau lumină. Apropierea lor era muzică“.