Un poet senzitiv este Coman Șova, antologia recent apărută, Cuvinte de reazem. Uimirea de a fi relevă sentimentul unei continue fragilizări a ființei în fața timpului, a unui înțeles de pierdere care transferă cuvintelor vibrația interioară, un amestec de frică de necunoscut, dar și o abordare cu toate simțurile treze ale aceluiași necunoscut. „Povestea“ poeziei lui Coman Șova adună peste cinci decenii, de la debutul său în anul 1970, cu volumul Astrul nimănui, iar ceea ce este de remarcat reprezintă o constantă a discursului liric, o reluare a obsesiilor poetice de la un volum la altul, cu accente noi în funcție de experiențele de viață și de lectură, poetul fiind într-un dialog continuu cu tendințele momentului, cu istoria însăși. În antologie, de exemplu, unul dintre „poemele inedite“, care încheie volumul, este o relatare emoțională și emoționantă, dar și empatică, a dramei de la clubul „Colectiv“, când au murit în incendiu 65 de tineri: „(…) focul a venit din cer/ din nicăieri/ de niciunde/ și ne-au incendiat inimile noastre îndrăgostite/ noi suntem de vină!/ ne-a topit în neant tinerețea noastră înfierbântată/ ne-a carbonizat/ pe noi și pe părinții noștri/ atât/ Focul l-am pus noi!/ nestăpânita noastră tinerețe/ iubirile noastre în flăcări/ nu mai căutați/ noi suntem/ noi fantomele celor 65/ 65 de fantome/ care hălăduim pe locul cenușii noastre“ (Pe locul cenușii noastre).
Timpul este, pe rând, în poezia lui Coman Șova, oglindă, capcană, asumare sau însumare, poveste, toate ipostazele „temporale“ făcând parte din tendința de mitizare a tot ce atinge clipa, ca „esență de viață“. De altfel, tema recurentă a timpului, prezentă în poezia lui Coman Șova, califică parcursul lyric al acestuia între orfic și romantic, cu toate atributele specifice. Timpul insinuat în actul creaţiei, intrat în fibra cuvântului, nu face decât să-i sporească magia, să se materializeze aşa cum duhul se „materializează“ prin „trupul fiinţial al cuvântului“ (După Nietzsche). „A fost odată“, această expresie legendară, dar şi realistă, stabileşte (şi) caracterul efemer şi singularitatea oricărui destin: „Când am plecat de acolo/ acum o mie de vieți,/ mi-am lăsat casa cenușă,/ grădina cu pomi măcinați/ și masa din blocuri de cuarț,/ eram ușori și ne vorbeam tăcând/ (…) dar a venit un frig cu fața gri,/ care a lins iarba/ și-au dispărut mioarele și caii/ și păsările s-au mistuit în frig/ și a crescut lumina lângă noapte“ (După Apocalipsă). Transferând într-un timp discontinuu o poveste oarecare, poetul îi dă aparenţa de mit, prin suprapunere temporală sau prin juxtapunere a două momente. Astfel, poetul contemplă cursul unei anumite realităţi şi percepe ca subită sau aproape subită transformarea care se va realiza în această realitate: „Se-aștern distanțe și tăceri/ cad viscole pe tâmple, știu/ ce-a fost rămâne fost în ieri/ azi totu-i bine și târziu“ (Târziu); sau: „Zi după zi se așterne/ pe săpat/ și sapă adânc/ cum sapă apa/ versanții stâncoși.// Și sapă și sapă/ până când/ nu se mai aude decât ecoul/ pulberii luate de vânt“ (Zi după zi).
Disocierea memoriei de aducerea aminte are valoarea despărțirii nete a cerului plin de zei de pământul oamenilor, litera scrisă pare să fi rupt relația directă dintre sufletul adoratorului și cel adorat, recurgându-se la formule indirecte, de compromis: „Sunt vulnerabil ca o ninsoare./ Mă pot cuceri o stradă, un zgomot,/ o liniște în plus./ Mă poate cuceri privirea unei trecătoare,/ pădurea subțire de fum și apus.// Mă pot cuceri fantomele toate,/ lumini și atracții,/ erorile sute,/ pierzanii și râset,/ caii de ceață ai nopților mute …“ (Destăinuire). Cuvântul scris a devenit, astfel, un fetiș al memoriei. Cuvântul pur, rostit, a fost înlocuit de cuvântul impur, semnificat, interpretabil. Oricum, între relele din cutia Pandorei, pare să se fi aflat și obiceiul scrisului, alături de altele care au făcut imposibilă reîntoarcerea omului la situația originară: „Pleacă ora, pleacă ziua, pleacă sângele,/ Pleacă auzul, memoria, trupul,/ se duc mâinile – plânge-le!/ Unul pe altul ne căutăm în cenușă,/ ne sprijinim și ne ridicăm din cenușă,/ de aici înainte/ putem s-o luăm de la capăt“ (Cum pleacă).
Pentru că trăim într-o viață „între începutul şi sfârşitul timpului“, această situare e sursa neliniştii şi nesiguranţei, tindem spre o limită, înainte sau înapoi, pentru a avea un punct de sprijin, pentru a şti de unde „reîncepe“ aventura cotidiană. În acest context, al rătăcirii, motivată sau nu, poetul nu încalcă etica pământească, umană, el încalcă „etica originară“, reface păcatul originar răscupărând, încă o dată, viaţa. El nu e un naufragiat, el e într-un dezacord deloc fortuit cu propria sa natură. Iar drumul spre euforia paradisiacă nu e decât exaltare utopică, dacă nu trece prin experienţa radical formativă a pustiei: „Pe pârtia aceasta să aluneci,/ pe fum, pe câini, pe somnuri, pe secante./ Cad fulgi apoși pe oase și e bine./ Jur-împrejur sunt pante,/ capcane peste tot și gropi adânci;/ doar cârtițe mai sapă malul/ și merg în veci de veci pe brânci“ (Doar cârtițe). Freudiana expresie, că visul este dușmanul timpului, pare să convină logicii poetice a lui Coman Șova: „Ziua e plânsă/ și ora e mare,/ toamna-i în toate/ în trup înserare/ și ziua e miercuri/ și ora e miercuri/ și peste rotirea/ a sute de crecuri/ în liniștea caldă/ și dulce/ de roade/ poema mea-ngână/ silabe/ silabe“ (Silabe).
O retorică a melancoliei potențează discursul poetic al lui Coman Șova, de la primul volum la cel mai recent, antologia aceasta fiind un fel de „summa cum laude“, care dă imaginea exactă a unui destin de poet care a depășit prin consecvența unui lirism calm, cald, experiențele, deseori derutante, pierdante chiar, ale epocii sale.