Dimitrie Cantemir spunea: „Istoria are adevărul [ei], precum trupul are sufletul [lui]“. Cei dintâi istorici așa credeau. Istoricii moderni nu mai împărtășesc neapărat această idee, ceea ce le complică profesia. Am citit cartea lui Ovidiu Pecican intitulată Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică (Humanitas, 2022), în care tocmai despre adevăr în istorie este vorba. Cartea oferă numeroase exemple în care împrejurări și personaje din istoria noastră readuc în discuție validitatea unor ipoteze în lipsa documentelor capabile să deslușească adevărul istoric. Las pe seama recenzenților României literare analiza cărții ca atare (un prim comentariu îl puteți citi în pag. 12). Interesul însemnărilor de față se îndreaptă spre capitolele în care autorul încearcă să pună într-o nouă lumină, nu atât „basnele“ lui Simion Dascălu interpolate în Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche și nici „începătura“ lor, cât personalitatea, mai deloc cunoscută, a celui dintâi. În subsidiar, este și întrebarea dacă Simion Dascălu a făcut sau n-a făcut bine, sub raport deontologic, cum am spune noi astăzi, dând „basnele“ la iveală și stârnind astfel una din marile controverse din istoria literaturii române. Controversă explicabilă, dat fiind faptul că lucrurile se atingeau de o chestiune foarte delicată, veche și mereu actuală, cum este aceea a perspectivei noastre asupra originilor poporului român. Readucând-o în discuție, Ovidiu Pecican dovedește o anumită temeritate intelec tuală, în condițiile în care nu spiritul critic este la modă în zilele noastre, ci o anumită emfază patriotardă, pentru care nu adevărul istoric contează, ci măsura în care îl putem instrumentaliza politic. Mă simt obligat să precizez de pe acum că Ovidiu Pecican procedează cu prudența unui istoric adevărat și nu se face vinovat de o interpretare tendențioasă care să dea apă la moară unora sau altora. De altfel, alții înaintea lui au mers chiar mai departe. De exemplu, cunoscuții istorici Constantin Giurescu, tatăl și fiul, și istoricul literaturii vechi N.A. Ursu au fost de părere că autorul Letopisețului este Simion Dascălu, nu Grigore Ureche. Noutatea cărții lui Ovidiu Pecican constă în „căutarea istorică“ la care se referă subtitlul ei, și anume identificarea sursei din care citează Simion Dascălu, acea pretinsă „cronică“ maghiară, pe care n-au văzut-o, la vremea lor, nici Costin, nici Cantemir, conform propriilor mărturii, nici vreun istoric de mai târziu, și în care ar fi stat scris că românii provin din pegra închisorilor râmlene, pe care Împăratul (niciodată numit) i-ar fi „împrumutat“ craiului Ladislau al Ungariei ca să-l ajute să-i alunge pe tătari. Evenimentul este consemnat în istorie și s-a petrecut între anii 1343 și 1365. Toate acestea le-am învățat la școală. Dar nu e lipsit de interes să încercăm, cum face Ovidiu Pecican, să le privim, încă o dată, cu ochii de astăzi.
Costin, Cantemir, Stolnicul Cantacuzino și alții l-au combătut pe Simion Dascălu cu argumente solide, fără să-l cruțe de atacuri ad personam, în pofida faptului că abia dacă auziseră de insignifianta lui persoană. Cantemir mai știa că nu era singurul care să fi pus în circulație „această așé de grozavă minciună“, tovarăși fiindu-i călugărul Misail și Eustratie, „carele au fost logofăt al triilea la răposat părintele nostru“. Critica pe care toți trei o aduc „basnelor“ e aproape fără cusur. Costin insistă pe erorile de cronologie. Cantemir spune că n-a găsit nicăieri, la istorici din alte țări, pe care i-a consultat, bazaconiile din interpolări, deși i-a citit de mai multe ori din scoarță-n scoarță. Sau cum spune cu vorbele lui: pe „domnul istoricilor ungurești“, Anton Bonfin „numai cât nu l-am fărmat întorcându-l“. Stolnicul procedează cu metodă, pe puncte, începând cu observația de bun simț că „tâlharii și furii“ nu puteau fi atât de numeroși în închisorile râmlene, încât să alcătuiască o armată, și nici Împăratul atât de imprudent încât să-i trimită prietenului său într-ale catolicismului, Ladislau. Păreri foarte asemănătoare găsim la toți istoricii români ulteriori, cu excepțiile de care am amintit.
Există un punct al discuției de la care, dacă nu mă înșel, pleacă ipoteza, diferită de a celorlalți, a lui Ovidiu Pecican. Citează el însuși din Historia moldo-vlachica a lui Cantemir o întreagă pagină, în care ne atrage atenția următorul pasaj: „…între atâtea minciuni pe care [Simion Dascălu] le răspândește, pare să fi spus numai acest singur adevăr, mărturisind anume că el n-a găsit povestirea asta în letopisețele moldovenești, dar că n-a vrut să o treacă din vedere cu pana sa“ (subl. N.M.). Spre cinstea lui, remarcă Ovidiu Pecican. Niciun istoric serios nu omite să relateze împrejurări la care s-au referit alții înaintea lui, chiar dacă nu e de acord cu ele. Am recitit, reprodusă în carte, interpolarea lui Simion Dascălu și trebuie să spun că mi s-a părut, ca și lui Ovidiu Pecican, îndeajuns de obiectivă pentru a nu-l bănui pe autor, cum s-a întâmplat mai mereu, de a fi urmărit să murdărească imaginea sacră a originii românilor, așa cum rezultă chiar din Letopisețul lui Ureche: „de la Râm ne tragem“. Dar nu din scursurile societății romane din secolul XIV, ci din ostașii lui Flaccus și ai lui Traian, veniți cu sute de ani mai devreme. Chiar dacă merge pe mâna lui Iorga și a celorlalți istorici care au respins, unii cu fală națională, aserțiunile interpolatorului, autorul cărții încearcă să reabiliteze, în măsura posibilului, memoria lui Simion Dascălu. Nu mă pot pronunța, dar argumentele lui Ovidiu Pecican mi se par convingătoare: om de rând, dascăl de biserică sau învățător, autorul interpolării nu era rău intenționat, cum l-au considerat unii, nici „nesimțitoriu“ la sensibilitatea românească, nu neapărat etnic ungur sau sârb, și foarte probabil om de carte. În aceste condiții, nu mai pare imposibil de acceptat ideea că n-a inventat „basnele“, ci că a avut în mână o scriere maghiară din epoca lui Ladislau. De altfel, istoriografia maghiară ulterioară n-a ezitat să formuleze și mai târziu ipoteza, dezavantajoasă pentru noi, a unor strămoși precum aceia din relatarea lui Simion Dascălu.
Tocmai în acest scop, Ovidiu Pecican a întreprins, încă din anii 1990, cercetări menite a descoperi, dacă nu Letopisețul unguresc folosit de Simion Dascălu, măcar un alt document, letopiseț, cronică sau ce va fi fiind, în care data așezării românilor în Ardeal și în Maramureș să fie anterioară secolului XIV și care să infirme teza cronicarilor maghiari ai lui Ladislau că provin din pegra râmleană ajunsă în părțile locului abia odată cu năvălirea tătarilor. A reușit, în cele din urmă, să găsească unul, un raport al autorității austriece privitor la dreptul de a exploata sarea din Maramureș, din care rezultă că dreptul de posesiune revenea boierilor români, ca urmare a unui acord care atestă vechimea lor pe acele plaiuri. Pare să i se fi pus definiv capăt confuziei născute din interpolarea lui Simion Dascălu și care, oricât de greu de crezut prin prisma tuturor documentelor istorice, dăinuie până astăzi.