Multiplu premiat, Palme d’Or la Cannes și Cel mai bun film în cadrul Academiei Europene de Film în 2022, filmul lui Ruben Östlund este prezentat de o mare parte a criticii de film drept o satiră la adresa capitalismului, una care virează de la comedie la dramă și invers. Filmul este împărțit în trei părți, prima urmărind o relație de cuplu avându-i drept protagoniști pe doi tineri, femeie și bărbat, care lucrează în industria modei ca fotomodele, cea de-a doua un decupaj dolce farnientist din croaziera de lux pe un yacht al unor milionari de toate categoriile, incluzându-i cu titlul de musafiri și pe cei doi tineri de mai sus și a treia un fel de existență de tip Survivor între cei câțiva supraviețuitori ai naufragiului declanșat de un atac al piraților. Suntem introduși în film cu un casting pentru tineri care vor o carieră în modelling, și cărora li se oferă un scurt tutorial de către un tânăr cicerone care le explică câteva reguli de bază, cum să afișeze un zâmbet H&M, adică ieftin, sau o atitudine seniorială, de scârbă princiară „doldora de bani“, cum o spune Scott Fitzgerald asociată binențeles cu haute couture. Carl (Harris Dickinson) este admis se pare după ce unul dintre selecționeri în explică cum să relaxeze „triunghiul tristeții“, cel care se formează între sprâncene și rădăcina nasului și cum să se deplaseze pe catwalk pe ritmul unei melodii fredonate interior. Următoarele scene îi surprind pe cei doi „iubiți“ Yaya (Charlbi Dean) și Carl la un restaurant unde o conversație banală degenerează într-o ceartă, pornind de la plata consumației care ar trebui să revină fetei, angajament anterior, și pe care o eludează cu grație, lăsându-l pe Carl să o plătească. Discuția despre bani pare la prima vedere meschină, insistența lui Carl deplasată dacă nu chiar grobiană, dar ea devoalează versatilitatea partenerei, și modul de a gândi al fiecăruia, obsesia pentru egalitate de gender a lui Carl însemnând un fifty-fifty în raporturile financiare concurând viziunea pragmatică a Yayei, în același timp și o influenceriță bine cotată, de a deveni în perspectiva unui final de carieră o „soție trofeu“. Frumusețea lui Carl se însoțește cu o agresivitate motivată ideologic, Carl are „prințipuri“, așa cum frumusețea partenerei sale face casă bună cu o superficialitate pe măsură, însă cuplul dă bine pe Instagram acolo unde Yaya își postează incontinent selfiurile din toate pozițiile inclusiv cu cele în care hrana apare pe post de decor. Ruben Östlund care semnează și scenariul își deschide personajele ca pe niște poșete de lux și le varsă conținutul sărăcăcios al unor existențe lucioase de copertă pe masă. Apoi plasează cuplul alături de milionarii uzați și dezabuzați care populează yachtul de plăcere și de un personal motivat corporatist hei-rupist sub bagheta șefei de echipaj de perspectiva unor bacșișuri grase, care armonizează orchestral într-un cuvânt: „Money“. Dacă primul episod este cumva demonstrativ, un teaser cu parfum de calomnie la adresa societății de consum, al doilea devine ostentativ pentru ceea ce pare un manifest anticapitalist, o critică la adresa „clasei fără griji“ (leisure class) căreia economistul american de origine norvegiană, Thorsten Veblen, îi face o radiografie revelatoare urmărindu-i evoluția în diferite faze istorice. Capitaliștii hiperrăsfățați, nu numai de soartă și consoartă, ci și de un echipaj care-și mobilizează un entuziasm hipertrofiat se încadrează în tipare recognoscibile, de la milionarul rus, Dimitry (Zlatko Buric), corpolent, debordant și cinic, la rusoaica Vera (Sunnyi Melles) bovarică, ofilită, promovând utopia lui „toți suntem egali“ cu numărul de circ „tot echipajul se dă acum pe tobogan“, de la cuplul de britanici aristocratici, de o politețe lăcuită, aproape eterici, Clementine (Amanda Walker) și Winston (Oliver Ford Davies), și care prosperă de pe urma producției de grenade de mână la IT-stul reprimat, introvertit, debonar, Dario (Henrik Dorsin), care-și caută un loc în viață în spațiul dintre o blondă și o brunetă pe încheieturile cărora e gata să depună în chip de sărut câte un rolex. Dintre toți cel mai sociabil este rusul care se laudă că a făcut bani din „căcat“, cuvântul cu care traduce termenul de „fertilizatori“, cuvânt care-i provoacă o mare satisfacție și prin care elogiază capitalismul care permite o astfel de alchimică transmutare. Convențiile sunt împinse spre grotesc și depășesc relevanța tipologiilor de uz didactic, astfel că satira dobândește o notă parodică mai ales când în scenă intră, cu dificultate și după numeroase amânări și pertractări din culisele propriei cabine, căpitanul Thomas (Woody Harrelson), alcoolic, iresponsabil, sastisit, într-un cuvânt simpatic. Decizia sa de a oferi „cina căpitanului“ în singura zi nerecomandată, din cauza condițiilor meteo nefavorabile traduse într-un tangaj amețitor, conduce la un spectacol orgiastic al celor mai alese bucate servite impecabil și vomitate cu țâșnituri de gheizer de o parte numeroasă a oaspeților. Însă punctul culminant îl constituie o adevărată querella ideologică transfigurată etilic-absurdist între căpitanul care se declară un marxist american, cu nuanța că nu și comunist, și Dimitry, un capitalist de proveniență sovietică, o bătălie cu citate în care sunt amestecați copios Ronald Regan, John Kennedy, Marx, Lenin și alții. Având pe mână microfonul căpitanului, cei doi își fac publice opțiunile ideologice, blestemând sau elogiind capitalismul, în timp ce milionarii se rostogolesc pe coridoare, se scaldă în propria vomă, se târăsc neputincioși, iar closetele refulează ca niște arteziene precum în Marea Crăpelniță a lui Marco Ferreri, cu acel amestec de luxură și imund, de rafinament culinar și dejecție. Ca și în cazul lui Ferreri, la care o bună parte a criticii a văzut în filmul lui un manifest antiburghez și critica societății de consum, fără a sesiza abisalul unui pact suicidar a cărui expresie devenea excesul culinar, și aici scenele în care sunt dați de-a dura milionarii pot părea că oferă tratamentul cuvenit unor lipitori capitaliste. Burlescul și derizoriul, supralici tate până la abnorm însă, scot fimul din sfera rigorismului tezei, o duc într-o dimensiune rabelaisiană sau, dacă vrem ceva mai actual, în cea în care sunt imersate personajele lui Bohumil Hrabal, Danilo Kiš sau Jaroslav Hašek, a unui comic politic de factură kunderiană. Nu despre falimentul moral al capitalismului, despre dezumanizarea și mercantilizarea proprie societății de consum este filmul lui Ruben Östlund, ci despre comedia ideilor, a tipologiilor consacrate de morala publică betonată ideologic, a tezelor și antitezelor livrate unor pedagogii facile.
A treia parte întoarce foaia în favoarea clasei muncitoare, little people, reprezentată de către filipineza Abigail (Dolly De Leon), responsabilă pe vas cu curățenia toaletelor, devenită prin abilitatea ei de a pescui, de a face un foc și de a găti „căpitanul“, mai precis un mic dictator în stil sud-american, care își ia plata în natură în chipul chipeșului Carl mituit cu sticksuri cu care-și întreține și iubita famelică. Iată cum clasa muncitoare face revoluție și se răzbună pe cea exploatatoare pusă la punct, evidențiată în nevolnicia ei cutumiară, în șablonarda ei lipsă de rost, în mediocritatea notorie. Există aici resursele și unui contencios postcolonial, cu un afromaerican, Nelson (Jean-Christophe Folly), expus trivialelor stereotipuri rasiale, adică tot tacâmul pentru a proba declinul occidentului. Nu există un sfârșit clar pentru acest naufragiu al societății capitaliste, iar suspendarea lui într-o posibilă crimă nu face dramă, nu iese de sub tutela comicului, nu duce ipoteza în teză. Unul dintre puținele momente care ar trebui să emoționeze, cu Dimitryi ținând în brațe trupul înecatei Vera, este dus în deriziune, Dimitryi asezonându-și lamentația cu deposedarea cadravrului de bijuterii, un inel, un colier, devenite, nu-i așa, inutile pentru defunctă, reclamă reversul lacrimei. Ce rămâne din filmul lui Ruben Östlund? Un râs imens, un insațiabil râs pantagruelic.