Mă întreb, uneori, de ce mergem să revedem un spectacol într-un anumit moment. Cît este dorința pură să revezi o scenă sau alta sau un actor sau să simți, pur și simplu, o atmosferă, o stare? Poate să fie legată opțiunea și de ceva ce ne scapă? De legături importante dar invizibile? De premoniții? Sîntem atenți la poveștile astea? Mai degrabă nu, desigur.
…Și totuși.
Îmi amintesc atîtea și atîtea stări și senzații pe care le-am trăit în preajma lui Victor Rebengiuc. Pe multe le-am scris sau povestit. Craiova, repetiții Danaide, Hotel Militar, Avignon, Arles și Nimes împreună cu fiul lui, Tudor, și cu Mitruț, fiul Marianei Buruiană, Roma, Veneția, drumul cu trenul de la Arad, la București și mirarea noastră în fața Crucii de la Bușteni, de parcă o vedeam prima dată, uimirea din Italia suise și ea cu noi în tren și ne punea aceleași măști în fața fantasticului și al frumosului, ne uitam pe geamul vagonului și nu mai știam pe unde sîntem, și ochii noștri au rămas uimiți, Praga, Purcărete, din nou, și boala Marianei Mihuț din acel oraș pe care toți îl iubeam, rîsul ei, complicități, prietenii noștri, suișuri, coborîșuri, Pintilie, Ciulei, Penciulescu, Kordonsky, Dabija, prietenie…
Am fost să revăd Moartea unui comis voiajor de la Teatrul Bulandra, sala Izvor, la un interval mare după premieră. Privind, am înțeles de ce. Am înțeles acut că acesta este prologul despărțirii de Tata. Cînd l-am văzut prima oară, mi s-a părut că era un spectacol fragil. De data asta, eu eram fragilă. Jocul lui Victor Rebengiuc… Finețea și dramatismul, neputința absolută a acestui Willy Loman, deruta fantastică în fața lui „azi“, cu toată suita lui de incertitudini, completa inadaptare, la pol opus cu forța lui Victor Rebengiuc de a se modela mereu, de a fi proaspăt, modern, în continuă căutare a sensurilor cuvîntului, al rostului frazării și împingerii unei idei, al visceralității… Relația cu Linda, Mariana Mihuț… Nu a fost nicidecum cînd i-am văzut împreună, pe scenă. Și parcă păstrează ceva din emoția și necunoscutul unei prime întîlniri. Mi s-a părut că nerostitul are ceva mai prețios acum. Ca mai tîrziu în Regele moare. Acel tip de a fi un cuplu dincolo de cuvinte. Sau pînă la ele. Și dincolo de ele. Uneori, în anumite fîșii din întunericul de pe scenă, umbrele ochilor vorbesc. Ca pașii ce pășesc plutind deasupra scîndurii, ca într-o levitație. Dedesubturile concrete ale conviețuirii, subtilitatea ce aduce și ține oamenii împreună zeci de ani, poezia privirii, împietrirea expresiilor, disperarea… au invadat scena și sufletul meu.
Forța unui actor atît de mare, de prezent în ce face, căutător al formei pure, grele, așezate în adevăr și vibrație, și nu numai legenda legată de numele lui, ajunge să atenueze orice altceva din jurul lui, ceva fals, ceva din erori. Ca și în Tatăl, unde am rămas cu ochii dilatați de mirare la orice cuvînt spus de personajul său, la tăcerile lui, la izbucnirea ludicului sau al înfrîngerilor trupului. Parcă mă lipisem de geamul unui vagon de tren. Sau eram, ca de mult, prin Roma sau Veneția, contemplînd miracolul. Știe să aducă o atmosferă fantastică dintr-o întoarcere, dintr-o enormă tăcere, dintr-o oprire. Victor Rebengiuc nu se rușinează de banalul său personaj Willy Loman. De povestea simplă și atît de des întîlnită, de rupturi, de conflictele și tensiunile directe, primare și prea puțin filosofice pe care le are. Este un substrat uman extrem de puternic în jocul lui Victor Rebengiuc, indiferent ce joacă, care ține sala într-o liniște răscolitoare. Este o însoțire actor-spectatori emoționantă. Publicul nu stă cu gura căscată la acțiune. Nu e nimic surprinzător acolo sau sofisticat-solicitant. Publicul reacționează la ce și cum este Willy Loman al lui Victor Rebengiuc. La suita de gesturi, cuvinte, priviri și revolte care conduc, fără convulsii, la finalul tragic. La amestecul de disperare și sfîșietoare neputințe, ale noastre, ale tuturor, ale relațiilor noastre. De unde știi ce leagă sau dezleagă un cuplu? Rețetele sînt vorbe în vînt spulberate de realitatea vieții. De fiecare minut de conviețuire. Ceva din din tîlcul legăturii dintre un bărbat și o femeie dă o coordonată solidă spectacolului în felul discret în care Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț spun povestea lui Willy și a Lindei Loman. Este un drum care nu se rătăcește la răscruci. Este un drum asupra căruia nu are putere nici un terț, un fiu sau altul, o situație sau alta. Este un cod înțeles numai de cei doi. Amestecul de forța și vulnerabilitate, de acceptare a figurii aparent de plan doi, care susține, însă, absolut tot ce se întîmplă în prim plan, concretul acțiunii soțului său, dar și visele sale, fac un personaj foarte special din Linda, așa cum o interpretează Mariana Mihuț. Acel pas smerit al femeii în spatele bărbatului iubit. Care, de fapt, o face și mai femeie. Și mai puternică să ducă totul în cîrcă și în suflet. Mi s-a părut, la revedere, că toți cei de pe scenă au înțeles, nu resemnat, că, vrînd, nevrînd, ceea ce face Victor Rebengiuc, și mai ales cum, este esențial în spectacol. Ca și construcția ideii de cuplu. Ceea ce mi s-a părut strident – și venea, firesc, din efortul fiecărui actor de a se salva cumva – s-a estompat. Din punctul meu de vedere, relația cu viața și cu moartea a unui cuplu, relație „comentată“ profund uman de Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, cu vibrații tulburătoare în cîteva scene, este axul în jurul căruia îmi înfășor propriile disperări și neputințe. Nu știu de ce asta mi-a venit acum, de ziua lui Victor Rebengiuc. La cei nouăzeci de ani. Sute de roluri de teatru și film. Rectorul Rectorilor după 1990. Un Personaj în viața noastră cea de toate zilele și sute de Personaje în atîtea ficțiuni…