În interesanta panoramă a literelor franceze din secolul XXI, activitatea sciitorului Olivier Peraldi – poet, romancier, eseist, autor de literatură pentru copii – se distinge prin originalitatea sa, manifestată atât prin varietatea temelor abordate, cât și prin mesajul de actualitate al unora dintre lucrările sale, precum și printr-o fericită conlucrare artistică multidisciplinară cu artiști, graficieni, pictori, muzicieni și compozitori. S-a născut la Lille, în 1963. Licențiat în Drept, se dedică la început jurnalismului, dar curând și literaturii, desfășurând totodată, în mod constant, o fertilă activitate în domeniul comunicării în cadrul Ministerului Protecției Sociale, în calitate de consilier ministerial, activitate care s-a concretizat și în numeroase lucrări cu caracter sociologic pe care le-a coordonat și realizat, ca de ex. primul raport guvernamental despre protecția copilului în fața internetului ( Protection de l’enfant et usage de l’Internet, O. Peraldi ed. La Documentation Française, 2005.). Își face debutul literar ca prozator, cu romanul Manège („Manej“, Harmattan, Paris, 2008). Urmează un al doilea roman, Le Prochain Testament („Viitorul Testament“, Orizons, Paris, 2020), iar de curând a apărut cel de al treilea roman, Les cinq nuits d’insomnie ou le dialogue avec le peintre („Cele cinci nopți de insomnie sau dialogul cu pictorul“, Orizons, 2022) . Opera sa poetică cuprinde cărți pentru copii : Jackey la Pie („Ciocănitoarea Jackey“ ) și Le corbeau d’Archimboldo („Corbul lui Arcimboldo“), ambele în ediție bilingvă franco-română (Harmattan, 2008), culegeri de hayku-uri : Ombres et Couleurs ou le voyage du corbeau d’Arhcimboldo au Mont Fouji („Umbre și culori sau călătoria corbului lui Arcimboldo pe Muntele Fuji“, ediție bilingvă franco-japoneză , Caractères, Paris, 2014) și Encore en Chemin („Încă pe drum“, Orizons, 2021), volumele de poezie La voie d’Octavie ou la complainte du corbeau d’Arcimboldo („Vocea Octaviei sau lamentația corbului lui Arcimboldo (Caractères, 2016), Bande de clowns („Bandă de clovni“, Bruno Leprince, Paris, 2016) și originalul poem L’An Jeune („Anul tânăr“, Bruno Leprince, 2018). Acest poem, imn dedicat vieții și tinereții, a dat naștere unei creații muzicale a autorului în colaborare cu muzicianul-compozitor Filbö. Versiunea în limba engleză, realizată de poetul americano-iranian Amir Parsa, Young Year, prezintă textele lui Peraldi interpretate de actorul américan Matt Vladimery. Scriitorul lucrează actualmente la viitoarea sa operă, îmbinând poemele din culegerea în pregătire Claquant dans le vent („În bătaia vântului“), cu producția muzicală a lui Filbö și cu lucrările iconografice ale pictorului franco-mauritan, Modely Thibaud.
Tudora Șandru: Când și în ce împrejurări s-a manifestat vocația dvs.pentru literatură?
Olivier Peraldi: Pe la 14 sau 15 ani, umpleam carnețele cu versuri. Unele în spirală, cu un chenar fin din linii albastre, altele mai puțin structurate. Cream o lume. O lume care mă întâmpina. Mediul școlar și familial era pe atunci, să spunem, „interogator“, plin de întrebări fără răspuns, de neînțelegere. N-aveam curajul să-l înfrunt, preferam să stau în umbră. Simțeam un fel de angoasă; de altfel, cred că este ceva destul de obișnut în adolescență. Citeam aproape orice, lectura era pentru mine un refugiu tainic. Am citit toate fabulele lui La Fontaine, nu doar pe acelea ce ni se predau la clasă. Mai erau și cărțile pe care credeam că le înțeleg – nu era așa, mi-am dat seama mai târziu –, ca acelea ale filosofilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și seriile polițiste numite „de citit în gară“, ca San Antonio de Frédéric Dard – pe acestea le-am înțeles foarte bine… – și, în sfârșit, poeți mai mult sau mai puțin dificili: Baudelaire, Rilke, dar și Dante, apoi Saint-John Perse, Prévert, Lord ron, Matsuo Bashô, Henri Michaux… Și, de bună seamă, l-am citit, ca orice licean din Franța, pe Ionesco cu ai săi rinoceri, cu cântăreața, cu scaunele sale… În această stare de spirit, cu nesațul de a citi orice îmi cădea în mână, dar cu gustul literar încă prea puțin format, am avut o revelație descoperind, grație unui prieten, Despre neajunsul de a te fi născut. Un electroșoc ! Cioran scria cuvintele pe care eu nu izbuteam nici măcar să le gândesc, cu atât mai puțin să le scriu. Scria ca și când o făcea doar pentru el, aparent fără să-i pese de cititor. Ce libertate ! Explica faptul că e zadarnic să cauți răspunsuri pentru faptul de a te fi născut, care nu e decât un accident; în sfârșit, aveam ceva tangibil. Eram oare pe cale să devin adult ? Carnetele mele căpătau altă înfățișare. Mulțumesc, Cioran ! De o mie de ori mulțumesc!
Având în vedere variata și solicitanta dvs. activitate socio-profesională, cum vă organizați timpul pentru a vă putea dedica și scrisului?Cum decurge procesul scriiturii?
Am avut perioade dedicate din plin scrisului; altele, de insondabil vid literar. De pierdere de timp din punctul de vedere al scriitorului care năzuiam să fiu. Apoi au intervenit perioade de echilibru, mai mult sau mai puțin precare. Am nevoie de aceste două activități, căci una o compensează neîndoios pe cealaltă, și reciproc. Implicarea mea în aceste activități, fie în cadrul ministerelor fie, mai recent, în domeniul federațiilor profesionale, constituie o sursă prețioasă de cunoaștere a comediei umane, a așteptărilor și speranțelor sale, dar, mai cu seamă, a turpitudinilor și dramelor sale. În realitate, bărbații și femeile, precum și situațiile întâlnite fie în munca profesională, fie în solitudinea procesului scriiturii, sunt surse de insprație. În linii mari, dacă perioadele destinate scrisului sunt destul de empirice, ele își află o anume capacitate de mobilizare care face ca poezia să acapareze perioadele scurte, romanele fiind mai exigente în termeni de continuitate pentru reflecție. Acest fapt creează un fel de frenezie care nu mă părăsește nici astăzi.
Scrisul înseamnă disciplină, atât în accepția didactică a termenului cât și în aceea militară. Prima constă în supunerea față de reguli fără a se ține cont de sentimente ( aceasta era situația în Franța pe vremea când eram elev, poate că acum s-a schimbat…); sentimentele există, de bună seamă, și școala poate fi un fel de război. Un război în fașă, care nu-și declară numele, interzicând exaltarea și nerecunoscându-și înșelăciunile. Iar disciplina militară este capacitatea de a gestiona, mai mult sau mai puțin bine, haosul de pe câmpul de luptă în fața neprevăzutului, a contrarietăților, a emoțiilor puternice: descumpănire, frică în capul pieptului, tot felul de dureri, răni ale sufletului și trupului, exaltare, furie, nebunie… Și lista poate fi completată… Noianul de emoții ce se cuvin a fi strunite și de către elev și de către soldat înseamnă semn de anormalitate pentru primul, care trebuie să fie „cuminte ca o cadră“, entuziasm, adică curaj, beție în luptă, pentru al doilea. Disciplina scriitorului constă în inspirațiile fulgerătoare și în timpul prelung al efortului creației. Primele sunt fulgurante, în cazul lor singura problemă care se pune este de a cunoaște punctul limită între exaltare și rațiune. Truda creației presupune deducții, luări de poziție, retrageri tactice, pregătirea asaltului. Whiskyul scriitorului e paharul de rachiu de dinaintea aruncării în bătaia focului.
Poemul este incursiunea într-un teritoriu necunoscut. În primul rând de distrugere. Mai cu seamă noaptea. Totdeauna explozivă. Romanul, o lentă înaintare în plin câmp. Nesigură. Nesfârșită: zi de zi. Niciodată inocentă. Așa se întâmplă cu romanele mele. Avansez pas cu pas pe fila albă. Nu sunt singur. Mă însoțește o armată de cuvinte gata de paradă și capete de frază mai bine sau mai prost echipate, cu geniala idee de a le fi campat în tranșee. Și, brusc, fraza țâșnește. Atunci, împreună, cuvintele și cu mine, invadăm pagina. Înaintăm cum putem pe foaia necruțătoare. Căci spațiul gol e doar aparent, rezistă cu puteri nebănuite. Uneori, adesea, e înfrângerea. Stau și număr pierderile după tăieturile făcute,văzând de câte ori folosesc tasta shift de pe claviatura mea. Am adăugat trei sferturi de foaie. Am fost nevoit să șterg trei paragrafe. Câteva cuvinte, uneori o frază, au rezistat. Va trebui să le revăd.
Tema pictorului italian Arcimboldo revine sub diverse aspecte în lucrările dvs.: Umbre și culori sau călătoria corbului lui Arcimboldo pe Muntele Fuji, Vocea Octaviei sau lamentația corbului lui Arcimboldo, și noul dvs. roman Cele cinci nopți de insomnie. Care este istoria acestui personaj? V-au inspirat cele patru portrete celebre ale pictorului italian expuse la Luvru?
Arcimboldo ne vorbește nestingherit fiindcă se situează în afara convențiilor. Opera sa este unică, și se opune oricărei încercări de a fi înscrisă într-un curent de pictură. Această specificitate a pictorului milanez m-a atras de la bun început. Și aici, aveți dreptate, trebuie subliniat rolul muzeelor în deschiderea spre lume și spre oameni. Senzațiile sunt acolo, la îndemână; nu sunt niciodată forțate și pot să vă cucereacă. A fost și cazul meu, în galeria de la Luvru. Am simțit emoția fără s-o analizez. Fără să știu ce putea să se întâmple. Ce străluminare! Să tot fi avut pe atunci douăzeci de ani, stăpânit de ideea simplistă că pictura grosso modo este, începând cel puțin cu reprezentările de pe pereții grotei de la Lascaux, un lung șir de convenții succesive, cu câteva fracturi aleatorii din loc în loc și, deodată, apare un ins care pictează ca nimeni altul. Este surprinzător, captivant. Maniera compozită a portretelor sale mi s-a părut nespus de grăitoare. Pictorul nu impunea nimic, dar propunea multiple puncte de vedere: de departe, era un chip; puțin mai aproape, un joc, o ghicitoare; de foarte aproape, spice de grâu, tulpini și petale, un calamar întins, scântei amețitoare… Acolo, realitatea era punerea în scenă a imaginarului.
Corbul lui Arcimboldo este cea de a douăzeci și șaptea operă a pictorului. Nu le cunoaștem decât pe primele douăzeci și șase, căci corbul alcătuit din mii de culori și materii reprezentat în această operă a zburat, fiindcă nu s-a recunoscut în apa oglinzii, așa cum o vedea artistul, creatorul său, părintele său. Este copilul devenit adolescent, care nu se recunoaște în privirea ațintită asupră-i, neavând altă alegere decât aceea de a fugi de cel care i-a dat viață. Provocarea lui, chinul lui: să izbutească să se regăsească așa cum este, sau mai de grabă așa cum crede el că este (mulțumesc, Pindar !). O singură soluție: să cutreiere lumea. Să se îndrepte către alții pentru a se regăsi mai lesne. Deloc ușor! Eu cunosc însă oameni din diaspora care s-au regăsit astfel.
În privința cărților de literatură pentru copii în ediție bilingvă, cum a decurs colaborarea cu jurnalistul Alex Horeaux care a tradus în limba română două din aceste cărți în versuri?
A fost, și rămâne, o frumoasă întâlnire. Capitală pentru mine. Lucram pe atunci la Manège, care avea să fie primul meu roman publicat. Acțiunea începe chiar pe 29 decembrie 1989, la București, în Piața Revoluției. Fusesem captivat de evenimentele pe care le urmărisem în direct, fără întrerupere, pe canalele de știri. Cu alte cuvinte, eram entuziasmat. Aveam în suflet prietenia franco-română care data de multă vreme și care rămânea pentru totdeauna, în Franța, un fapt cert. Nutream sentimentul unei promisiuni de fraternitate la lumina zilei, nu doar subînțelese, adică ținute în frâu de geopolitică și de manevrele unor regimuri cu conducători corupți. Eram pe cale se ne regăsim în plină zi legăturile culturale și artistice. Și apoi, România era țara lui Cioran…
Scriam despre toate astea după douăzeci de ani, și păstram intact acel elan al inimii și spiritului. Eram pe atunci membru al Clubului de Presă al Franței, coadă de cometă în primii mei ani de profesie ca jurnalist. Căutam un jurnalist român. Aveam nevoie să verific numeroase date, topografice, istorice, culturale, de la prenumele personajelor până la sensibilitățile sociale din țară din perioada aceea. Mi-a fost prezentat Alex Horeaux. Mi-aduc foarte bine aminte de prânzul luat împreună pentru prima oară. Am vorbit de cartea mea, de cercetările mele, de consilierul politic care îi șușotea dictatorului la ureche, la balconul palatului, dar și de Colentina, de zâne și spiriduși, de lacul Herestrău, de Institutul de Cultură Fizică, de rachiul făcut de călugări, de „Sportul popular“, unde Alex fusese reporter ani de zile, înainte de plecarea lui din țară, rămânând însă corespondent în străinătate… Și astfel s-a născut prietenia noastră. Mai târziu Alex mi-a arătat Bucureștiul în cursul mai multor vizite pe care le-am făcut în acest oraș ce renăștea neîncetat. Cioran, întotdeauna. Dar într-o țară care se redescoperea europeană, mai erau și caracteristici complexe, în același timp foarte latine, așa cum apar într-un fel în Huliganii lui Mircea Eliade, sau în operele lui Mihail Sebastian…
Romanul precedent, Viitorul Testament, se inscrie pe linia literară deschisă de Orwell în cunoscutul său 1984. Este o analiză penetrantă, sumbră, a unei societăți supuse unei constante supravegheri. Protagonistul, angajat la Firma atotputernică, anchetează habitudinile acestei populații ultra-conectate… Care este geneza acestei distopii, axate pe un viitor poate mai apropiat decât putem noi crede?
Din moment ce acum există mega-constelații de micro-sateliți, înțesând cea mai mică parcelă terestră, iar dronele staționează în fața ferestrelor noastre, acum, când cele mai mărunte date personale sunt înregistrate, analizate, înmagazinate, tra sându-ne preferințele, influențându-ne gusturile, organizându-ne tot ce consumăm, programându-ne dorințele, ne putem îndoi oare de clarviziunea lui Orwell ? Politicienii au pierdut în fața oamenilor de știință, a inginerilor; democrațiile în fața trusturilor de anvergură mondială. Astăzi, discursul politic este, în cel mai bun caz, ambiguu în democrații și mincinos în statele totalitare. În numele confortului matérial, al liniștirii spirituale, al îndreptării spre o fericire preconcepută, al tuturor prevențiilor, protecțiilor, optimizărilor, al ocrotirii sanitaire, al anticipării crizelor, al evitării dramelor și tragediilor… omenirea se adâncește de fapt, în mod și mai dramatic, și mai tragic, abandonând orice libertate de a fi la margine, de a fi diferiți, și poate uneori chiar și nepăsători. Și totuși, cum să găsești o explicație coerentă pentru cetățean? Da, am acceptat vaccinarea anti-covid. Nu, mă revolt cu înverșunare în fața șarpelui constrictor al așa numitului GAFAM (acronimul giganților Web – Google, Apple, Facebook, Amazon și Microsoft – cele cinci mari firme americane care domină piața numerică) și a altora care îmi înregistrează faptele și gesturile, îmi analizează presupusele vise și gânduri… Reducerea gesturilor și cuvintelor noastre în succesiune de la 0 la 1 este un fapt, și deja mașina cuantică funcționează, multiplicând capacitățile de a ține sub control tot ce face omenirea, tăind în mod ireductibil aripile a tot ce înseamnă diferență, margine, imprevizibil, pas alături, răgaz, inspirației, absurd… Oximoronului unei inteligențe artificiale i-l opun pe cel al unui testament care va să vină… Procesul-verbal al unei lumi unde fiecare trebuie să urmeze un drum predestinat prin analiza „extrapersonală“ a ceea ce va fi bun pentru el. Fiindcă nu participă la joc, ci stă pe tușă, naratorul din Viitorul Testament riscă <<dereferențierea>> (în informatică, operație ce constă în suprimarea anumitor rezultate furnizate de un motor de căutare, plecând de la identitatea unei persoane) profesională și socială. Credeți că va scăpa?
Noul dvs. roman, Cele cinci nopți de insomnie, este foarte diferit de cele precedente. Cititorul e proiectat în nopțile de la Castelul din Praga, în 1585, la doar câteva zile înainte de Carnaval. Îl însoțim pe Arcimboldo în tentativa lui de a crea, la comanda împăratului, cea mai frumoasă pasăre din lume. Intervine apoi așa anumita „mise en abîme“ (includerea într-o operă literară a alteia pe aceeași temă), bogată în reflecții asupra actului de creație, plămădit din exaltare și pasiune, din suferință, dar și, în cazul pictorului italian, din iubirea imposibilă pentru frumoasa Klara. Cum vedeți relația între artist și operă, între pictor și tablou, între scriitor și carte?
Nu sunt sigur că e atât de diferită în privința căutării adevărului care mă însuflețește. Legătura între creator și opera sa presupune un gen de reflecție asupra realității raporturilor între tată, acest părinte atotputernic dar incert în ochii inocenți ai copilului, în îndoielile adolescentului , în tentația cinismului pe care acesta încearcă s-o combată, când devine adult. Rudolf al II-lea, el însuși vlăstar rebel al Habsburgilor, se va afla permanent într-un conflict cu familia. E nemulțumit, frământat de îndoieli. Apelează la științe, dar și la ocultism. Se înconjoară de cele mai ilustre spirite ale timpului său, de călători care fac popas la Curte, ca matematicianul Kepler, sau astronomul danez Tycho Brahe, apoi de pictori italieni și flamanzi, de alchimiști, mulți alchimiști și șarlatani care, precum John Dee, căzut în dizgrație la Londra, apoi în cele din urmă și la Praga, au sfârșit prost… Contextul istoric de la Curtea împăratului Rudof al II-lea este evident, amestec de tulburări și de reforme, încă marcat de pandemia de ciumă neagră care a făcut între patru și șapte milioane de morți în Europa, ce avea să fie curând teatrul unui război religios care avea să dureze treizeci de ani, pârjolind aproape întregul continent.
Scrierea acestui roman m-a făcut să călătoresc mult în spațiu și timp, prin lecturile privitoare la acea epocă, unde sunt descrise obiceiurile vieții boeme și ale vieții imperiului, precum și tehnicile picturale din acel sfârșit de veac. Abordând probleme legate de ocultismul și simbologia ce au marcat acele vremuri, l-am regăsit, atât ca romancier, cât și ca istoric al religiilor și credințelor, pe Mircea Eliade. A fost o foarte folositoare călăuză în cercetarea acelei epoci de răscruce între Renașterea pe cale să apună și intrarea impetuoasă în timpurile moderne. Toate acestea mi-au confirmat intuiția că opera se emancipează față de creatorul ei, o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a puterii înălțătoare a artei în viața oamenilor. Se pare că în ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit, detașându-se de opera lui săvârșită în șase zile de muncă, destul de intensă, cred eu. Voiam să aflu ce se întâmplă atunci când opera este cea care decide să se despartă de creatorul ei. Este marea mea întrebare cu privire la artiștii plastici. Opera înfăptuită se detașează, și ei se trezesc orfani de creația lor; această inversare mă umplea de regret. Din acest punct de vedere, mă simt fericit că sunt scriitor. Faptul că o carte a mea ajunge în mâinile unui cititor mă încântă… Totdeauna îmi mai rămâne un exemplar pentru mine.
Anul Tânăr, ampla creație lirică scrisă în 2018, constând din douăsprezece poeme ce alcătuiesc o singură suită narativă care omagiază tinerețea, ne dezvăluie altă fațetă a creației dvs. Artista Andrée Benchetrit subliniază, în prefața pe care o semnează, lirismul și originalitatea acestei opere care „descrie viața omului de când se naște până la maturitate și oferă o abordare, o reflecție asupra temporalității printr-o scriitură poetică bogată, muzicală, destul de suplă, destul de apropiată pentru a se adapta mișcărilor lirice ale sufletului. Un limbaj nou (…)“ . Vorbiți-ne despre modul în care a fost conceput și realizat acest model viu de colaborare multi-disciplinară, întrucât este însoțit, în versiunea sa înregistrată, de o muzică originală pe care ați compus-o în parte cu Filbö, iar volumul este ilustrat de desenele lui Richard Ferri-Pisani.
Mi-am dat seama că Anul Tânăr era oarecum pandantul romanului Viitorul Testament, un fel de balansare între testamentul unei lumi ce se scufundă și speranța unei reînnoiri care nu poate veni decât de la tineret. Nu mă miră faptul că inspirația a plasat speranța alături de poezie. Îmi place să-mi întemeiez scriitura pe împletirea unor expresii artistice. Poezie, muzică, arte grafice. Paul Valéry spunea „căile muzicii și ale poeziei se întâlnesc“. Această întâlnire este un loc de îmbogățire reciprocă, mai curând de conlucrare decât un simplu spațiu colectiv; nimeni nu-și pierde acolo măiestria, toți câștigă în privința sensibilității artistice. Tristan Tzara, pe care l-am descoperit mai târziu, a intuit această relație între scriitura poetică și cântec. Îndrăznesc „într-o doară“ să citez aceste cinci versuri din culegerea sa Patruzeci de cântece și descântece: „ils sont plus de deux / les amoureux / ils n’aiment pas qu’on parle d’eux / mine de rien / j’en extrais des poèmes.“ (“bolnavi de-amor/ nu-s doi, sunt ciopor/ să vorbești de ei nu vor/ într-o doară, alene/ scot de-aici poeme.“ )
Același lucru se poate spune despre legătura între scriitura poetică și poezia picturală. Este vorba de o tradiție, adesea de prietenie, întotdeauna de sensibilitate între poeți și pictori. Blaise Cendrar și Fernand Léger, René Char și Giacometti, Éluard și Man Ray, dar și Baudelaire și Matisse, Apollinaire și Raoul Dufy, Picasso și Ovidiu. Legătura între actul poetic și pictură ori desen este pentru mine o sursă de întâlniri, de schimburi, de surprize, grație sensibilității și tehnicii artiștilor cu care împărtășesc proiectul operei. Emoția este de fiecare dată vie. Conlucrarea cu Richard Ferri-Pisani, specializat în pop art, a fost foarte diferită de aceea cu desenatorul român Puiu Manu, la cărțile de versuri pentru copii pe care le-ați amintit, și încă și mai diferită de aceea cu pictorul polonez Léon Levkovitch, care a ilustrat câteva dintre povestirile mele, sau de aceea din prezent cu pictorul Modely Thibaud pentru viitoarea mea culegere de poezii. Este mereu o descoperire; o aventură până acum rodnică.
Încă nu ați fost publicat în România. V-ar face plăcere?
Aș fi cu adevărat fericit, ar însemna pentru mine o evidență. Dar editorii sunt cei care trebuie să ia astfel de hotărâri… (râde).
Cum considerați că sunt receptate în Franța ecourile literaturii și culturii române?
Există această receptare, oarecum difuz, desigur, dar eu o simt constant ca o complicitate de inspirație și de viziune asupra lumii. Autorii români se găsesc aici în librării la același nivel cu autorii francezi, spre deosebire, de pildă, de literatura anglo-saxonă, mult mai diferențiată și împărțită pe categorii. Pe un plan mai amplu, artiștii români suscită un interes intelectual și politic vădit. Un relizator cum este Cristian Mungiu face senzație la Festivalul de la Cannes, Alexandru Belc la fel. Subiectele lor, maniera lor realistă de a filma, ca de altfel ale întregului nou val al cinematografiei ce provine de pe malurile românești ale Dunării, stârnesc în Franța interesul publicului și al criticii… Privirea adesea dramatică asupra lumii și, de asemenea, asupra propriei țări, realismul criticii sociale, o anume autopersiflare, o viziune autocritică, precum și o sensibilitate latină – toate acestea ne sunt comune. Nu este un mister, rădăcinile noastre cuturale comune ne susțin pentru a putea face față unei lumi multipolare. Cred că aici este vorba de o trăsătură ce ne apropie, aceea de a sta cu capul sus. Răspunsurile celor două țări ale noastre la realitățile războiului care însângerează astăzi Europa, sub aspectul colaborării militare de exemplu, sunt încă o dovadă … Oricum, voi pune întrebarea dvs. primului român pe care îl voi întâlni. Și asta curând… ( zâmbet).
Mulțumesc, Olivier Peraldi!
Prezentare și interviu de Tudora Șandru