Volumul lui Sverker Johansson, Zorii limbajului, este o carte despre ceea ce ne face unici în univers, despre miracolul apariției limbajului. Autorul pornește de la ideea că nimic din ceea ce definește ființa umană nu poate fi comparat cu limbajul, acesta reprezentând cheia apariției umanității. Studiul este structurat în trei părți: Despre limbaj, Despre origini, Despre originea limbajului. La începutul fiecărei părți a volumului, dar și la începutul unor capitole sau în interiorul acestora, autorul inserează câte un scurt fragment narativ, care prezintă constatări proprii despre limbaj, exerciții imaginative despre modul în care au apărut primele cuvinte sau despre primele interacțiuni umane, observații despre comportamentul animalelor în diverse ipostaze care sugerează apropieri cu manifestările specifice comunicării umane. Aceste texte alcătuiesc o poveste despre limbaj în sine, care consolidează și nuanțează demersul științific.
În prima parte a volumului, Despre limbaj, autorul ia în discuție originea limbajului uman, principala ipoteză fiind cea a apariției limbajului în urma evoluției. De asemenea, autorul nu respinge total nici ideea unei apariții bruște a limbajului „de nicăieri“, un fel de „big bang lingvistic“, așa cum susțin mai mulți cercetători lingviști. Totuși, crede Johansson, „din punct de vedere biologic este foarte improbabil ca o însușire atât de complexă cum este facultatea limbajului să se ivească pur și simplu din nimic“ (p. 29).
Vorbind despre ce anume este limbajul, autorul distinge între mai multe aspecte: „sunetele care se propagă prin aer când cineva vorbește“, „facultatea limbajului existentă în creierul nostru, care face posibilă utilizarea și înțelegerea limbajului“, „faptul că limba este un sistem social care poate face ca oamenii să poată cădea de acord asupra sensului a ceea ce se exprimă“. Ceea ce este evident e faptul că oamenii se deosebesc de maimuțe atât din punct de vedere biologic cât și social, de exemplu un pui de cimpanzeu crescut într-un mediu social uman nu va învăța să utilizeze un limbaj uman, dar nici un copil lipsit de mediul social nu va deprinde limbajul. O altă constatare a autorului este legată de faptul că „vocea noastră și capacitatea de a emite sunete reprezintă o adaptare biologică clară pentru limbajul vorbit“ (pp. 30-31).
Autorul se întreabă câte limbi există în lume, iar răspunsul este că nu se știe sigur, pentru că pot exista dialecte care diferă foarte mult de limba de origine, dar care sunt considerate ca făcând parte din aceeași limbă. În acest sens, Johansson face trimitere la o glumă care circulă între lingviști: „o limbă este un dialect cu armată proprie“. Un posibil răspuns ar fi că există în jur de 4000 de limbi, dar la un calcul generos numărul s-ar putea dubla (catalogul on-line Ethnolgue menționează peste 7000 de limbi). O altă observație se referă la faptul că limbile europene, chiar dacă diferite, au aceeași structură fundamentală „aceeași gândire în gramatica lor“. Limbile din alte familii lingvistice sunt structurate în mod diferit, „unele nu au terminații, verbul nu are timpuri și substantivul nu are plural, ci folosesc alte instrumente pentru a arăta când se petrec lucrurile și despre câte lucruri este vorba“ (p. 40).
În privința gramaticii, autorul se întreabă: „există reguli gramaticale în capul nostru?“, „dacă da, ce fel de reguli sunt acestea?“, „cum funcționează de fapt gramatica?“. Constatările sunt legate de faptul că gramatica este întrebuințată în mod inconștient, utilizarea ei fiind comparată cu deprinderea de a merge pe bicicletă. Fapt este că, lingviștii nu au ajuns până astăzi la un consens în legătură cu structurarea gramaticii în mintea umană.
În subcapitolul Există limbaj la alte ființe?, autorul încearcă să identifice elementele specifice limbajului la specii dintre cele mai diverse. În privința maimuțelor, se constată că acestea au abilități ale limbajului în stare latentă, dar întrebarea este următoarea: „de ce aceste abilități au rămas latente la cimpanzei, dar s-au concretizat la strămoșii noștri?“. Un posibil răspuns ar fi că trebuie să fi existat ceva în situația strămoșilor noștri care „să fi deosebit situația lor de cea a strămoșilor cimpanzeilor“ iar o teorie referitoare la dezvoltarea limbajului ar trebui să explice nu doar „de ce s-a dezvoltat limbajul la om, ci de ce nu s-a dezvoltat la cimpanzei și nici la vreun alt animal“ (p. 88).
În partea a doua a volumului, Despre origini, se face o analiză exhaustivă a originilor speciei umane și a modului în care omul a devenit, în urma unui îndelungat proces de evoluție, capabil să vorbească. Cele mai interesante aspecte pe care le vizează cercetarea sunt legate de teoriile lui Darwin, de diversitatea speciilor de oameni, de dezvoltarea creierului uman capabil de limbaj, de întrajutorarea umană care a condus la apariția limbajului. Schimbările produse în limbă își au corespondent în evoluția biologică, o limbă funcționând, crede autorul, „ca o specie de animale al cărui mediu îl reprezintă“ (p.132). Vorbind despre selecția naturală, autorul constată faptul că deși alte maimuțe au creierul mai mare decât ale altor mamifere, „noi, oamenii, suntem un caz extrem: avem un creier de trei patru ori mai mare decât cel al unei maimuțe. Este ca și cum un constructor de automobile și-ar fi propus să pună un motor de Ferrari în caroseria unei mașini de familie“ (p. 171). Analizând evoluția speciei umane din perspectiva limbajului, Johansson consideră că „dorința de cooperare a făcut posibil limbajul, care la rândul său a întărit cooperarea“ (p. 261).
În ultima parte a volumului, Despre originea limbajului, autorul încearcă să imagineze câteva situații pe cât de captivante pe atât de interesante despre: primul vorbitor, primul subiect de conversație, omul cavernelor, omul culturii, primele limbi, limba primordială. Este analizată evoluția aparatului fonator uman, faptul că, în comparație cu maimuțele, omul poate produce câteva sunete diferite. De exemplu vocala i este considerată vocala cea mai solicitantă pentru aparatul fonator uman. De asemenea, consoanele „necesită un control și o sincronizare fine ale respirației cu componentele gurii“ (p. 267). În privința primului vorbitor, Johansson se declară în dezacord cu ideile lui Chomsky conform cărora limbajul ar fi apărut brusc la o ființă umană sau că limbajul ar fi apărut fără legătură cu lumea exterioară.
Problema primului subiect de discuție ar fi legată de dificultatea de a găsi „care dintre toate utilizările imaginabile ale limbajului a reprezentat cheia originii acestuia, tema inițială a conversației care a determinat dezvoltarea evolutivă a limbii“ (p. 286). Autorul așază la originea apariției limbajului și nevoia de a povesti și de a fi ascultat. Astfel, crede autorul, povestitul poate reprezenta un factor în evoluția limbajului manifestat acum un milion de ani, probabil încă din etapa de pantomimă sau poate fi „un factor în tranziția de la un limbaj articulat simplu la un limbaj perfect organizat din punct de vedere gramatical“ (p. 299). Johansson prezintă teoria lui Rubin Dunbar conform căreia limbajul a devenit un mijloc de „lubrifiere socială“, ca parte a ritualului de despăduchere. Un alt mijloc de lubrifiere socială, ar fi bârfa. Aceasta ar avea o funcție importantă iar „bârfa în scop de control social pare destul de plauzibilă ca explicație a limbajului“ (p. 306).
În privința primei limbi vorbite și a teritoriului în care s-a vorbit aceasta, Johansson propune câteva ipoteze care pot fi la fel de plauzibile. Una dintre acestea ar fi că a existat „o unică limbă primordială în Africa“. În acest sens, concluzia este următoarea: „evoluția biologică ulterioară a instinctelor noastre legate de limbaj s-a produs atunci în mare parte în intervalul de un milion de ani al existenței pe Pământ al lui erectus și poate mai ales în faza finală, când capacitatea cerebrală a crescut rapid“ (p. 381). Legat de viitorul limbilor existente, autorul constată că limbile mari devin din ce în ce mai mari, în timp ce limbile mici se estompează. Dacă această tendință continuă, e posibil să se mai vorbească în viitor doar câteva limbi. Pe de altă parte, prin intermediul inteligenței artificiale, ar putea să nu mai aibă prea mare importanță ce limbă vorbim, „într-un viitor alternativ în care fiecare vorbește ce limbă dorește, dar tehnologia ne ajută să ne punem de acord și să ne înțelegem reciproc“. Deși această soluție este vulnerabilă, ca tot ceea ce ține de tehnologie, alternativele („o limbă unică“ sau „închiderea în bule lingvistice naționale“) nu-l încântă deloc pe autorul studiului. Calea de urmat ar trebui să se bazeze „pe o mai bună cunoaștere a limbajului și pe o mai bună înțelegere a diversității lingvistice pe care o avem astăzi“ (p. 395).
Studiul lui Sverker Johansson Zorii limbajului, scris cu aplomb, inspirație și talent, poate fi considerat o narațiune științifică despre modul în care s-a născut și s-a dezvoltat limbajul uman și, implicit, despre modul în care a evoluat și s-a perfecționat ființa umană prin intermediul limbajului.