O discuție între filosoful Slavoy Zizek și Rory Sutherland de la The Spectator (Universities should’t be safe spaces, Slavoy Zizek, Rory Sutheralnd, The Spectator, 2022) atinge o serie de subiecte la ordinea zilei, pomenite des, dar discutate din ce în ce mai tezist și rigid pe toate canalele „oficiale“. Cei doi încearcă să nu considere tabu niciun subiect. Luxury beliefs, de exemplu, este o teorie enunțată de Rob Henderson, care susține că anumite idei la modă sunt enunțate și susținute cu tărie de anumite clase sociale doar pentru a-și crea o imagine la modă, dar nu sunt respectate în fapt (pe scurt, o ipocrizie), ceea ce dăunează celor mai puțin norocoși. Ceva de genul glumei din pandemie, cu iahturile: mai multe vase de croazieră ale unor oameni bogați scriau pe mare „we’re all in this together“. Fie glumă, fie realitate, este la fel de expresivă imaginea.
Dacă te distanțezi de ceea ce ești, dacă renunți la propria identitate culturală, vei putea critica orice și pe oricine, fiind nevinovat moral și complet îndreptățit să ataci ceea ce nu pare corect; este o teorie a lumii noi, aproape de cea orwelliană, și care ar putea scăpa curând de sub control. Art Spiegelman, autorul celebrului roman grafic Maus, interzis în școli din SUA pentru expresii gen „God damn“ și nuditate (un șoarece cu sâni) spunea că nu ai cum să interzici toate cărțile decât dacă le dai foc și lor, dar și scriitorilor și cititorilor. Oricine ar trebui să fie liber să citească orice, în numele libertății culturale. Pentru că se presupune că oricine are un anumit nivel intelectual, liber arbitru și o opinie. În 2021, au fost îndepărtate peste 300 de titluri din bibliotecile din SUA, iar președinta PEN America afirma că situația se agravează constant (Claire Armitstead, the Guardian, 2022). Interzicerea cărților se face deja la nivel statal sau guvernamental, prin legi, și nu doar la nivelul unei școli sau al unei facultăți izolate. Atacurile sunt din ambele părți – moraliștii creștini vor să interzică acele cărți ce ar putea dăuna copiilor, fiind prea violente sau explicite sexual, iar curentul woke atacă tot ce pare a fi rasist. Margaret Atwood a pățit-o și ea cu o versiune grafică a cărții The Handmaid’s Tale – interzisă în librăriile din Texas pentru ofense aduse creștinătății și scene de sex descrise explicit. Ea s-a mai confruntat cu aceste probleme și în 2006, biserica având senzația că lumea distopică din roman este inspirată din creștinism. Dar scenele de sex, spune ea cu umor, sunt mult mai puține în roman decât în Biblie. Și leftiștii, identificați mai mult sau mai puțin cu valul woke, atacă pentru rasism romane precum To Kill a Mockingbird sau Huckleberry Finn. Isteria împotriva lui Mark Twain venea și cu o soluție – înlocuirea cărților lui cu Between the World and Me a lui Ta-Nehisi Coates – scrisoare către fiul său. Autorul este directorul Center of Antiracist Research de la Universitatea din Boston. În mod ironic, cărțile sale au fost interzise în Texas, pe motivul că i-ar face pe elevi/studenți să simtă disconfort, stres, anxietate sau vină din cauza rasei sau a sexului lor.
Dacă nu mai înțelegeți nimic din cele de mai sus este pentru că astfel se desfășoară acum lucrurile în lume (mai ales în SUA) și, mai grav, în universități și biblioteci. Curente politice care par toate radicalizate se luptă între ele distrugând și puținul interes pentru cultură și lectură care a mai rămas. Dezbaterea, analiza, chiar cercurile de lectură – toate par periculoase. Ideile sunt puține și fixe. Există deja legi (nu doar păreri) care interzic în mod explicit discuția unui anumit subiect – fie el „de dreapta“ sau „de stânga“ (termenii aceștia s-au amestecat și și-au pierdut sensul). Dar o carte bună este oglinda societății din care provine și trebuie citită și înțeleasă ca atare, ca un document istoric, nu arsă; cuvântul cheie fiind „înțeleasă“. Dacă un tânăr nu cunoaște deloc istorie și nu știe că bunicii lui nu suportau să stea la masă cu o persoană de culoare, nu are cum să înțeleagă prezentul și va fi mult mai ușor de manipulat. Lupta haotică pentru egalitate, dreptate, combaterea rasismului se face pe căi aberante. Albii continuă să fie condescendenți și să se considere, în sinea lor, superiori tuturor, fără argumente logice, iar ceilalți sunt prinși în vârtejul lipsei de logică.
Totuși blamarea cărților, mai mult sau mai puțin publică, nu este nouă – acum peste două milenii, împăratul Chinei Qin Shi Huang a îngropat de vii sute de autori și cărțile lor au fost arse pentru a rescrie istoria pe gustul său. În secolul 5, Papa emitea prima listă de cărți interzise de creștinism, iar D.H. Lawrence a putut să-și publice cartea în UK abia la 30 de ani de la apariția ei în Franța; Editura Penguin a fost dată rapid în judecată pentru obscenitate (dar a câștigat procesul). Revenind la problema rasismului, un indian din SUA spunea că urăște termenul „Native Americans“, pentru că nu face altceva decât să arate ignoranța rasei cuceritoare. Ei erau acolo când au sosit „eroii“ de peste mări și țări și i-au exterminat. Anularea și denigrarea propriei culturi sunt lipsite de sens, dar și de rezultate reale. Cum bine spunea Morgan Freeman într-un interviu: nu mă mai băgați în seamă în felul acesta, ca pe un „negroo“, și atunci va dispărea rasismul. Evident, atunci când drepturile tuturor oamenilor de pe pământ vor fi egale. Nu îi ajută cu nimic explozia de actori negri în toate rolurile posibile, forțat, nici transformarea Albei ca Zăpada în mulatră, pentru că aceea nu este cultura lor, este un basm european transformat; deci, tot o lipsă de respect pentru rasa neagră, mascată în indulgență. Un travestit spunea, în alt interviu, cu mult umor, că nu îi ajută nici măcar pe cei asemenea lui, chiar deloc, faptul că apar peste tot personaje gay sau travestiți, transsexuali etc. – stingheri, singuri, mai mult sau mai puțin ciudați. Nu este nimic firesc în asta, iar când „corectarea nedreptăților“ se face forțat nu ajută pe nimeni. Replicile conservatorilor indignați – „nu mă deranjează, treaba lor ce fac, dar să nu mi-i bage mie pe gât“ – sunt deja laitmotiv, dar și un mod prefăcut de a arăta că am evoluat. Până în secolul 19, homosexualii erau total respinși de biserică, avortul era de neimaginat, indiferent de cauza lui, femeile violate care rămâneau însărcinate trebuiau să se mărite cu violatorul, violul soțului asupra soției era un non-sens (în fond, femeia de aceea era acolo, iar preotul chiar avea recomandări practice în acest sens), contracepția era imorală, ilegală, iar femeile nășteau până mureau ș.a.m.d. În anii 1960, în Anglia persoanele de culoare încă nu aveau voie în autobuze sau la coafor în același loc și timp cu albii (părul lor era considerat ciudat și prosoapele folosite trebuiau arse). Nu sunt invenții, sunt realități; dar ceea ce se întâmplă acum – autocritica omului alb, autoflagelarea și distrugerea la întâmplare a operelor de artă, a cărților, a statuilor – este ofensator pentru ambele părți. Și astfel s-a ajuns la replici de genul – sunt femeie, neagră, lesbiană și deci, indiferent ce faci și ce știi tu, eu voi avea întâietate. Sutherland spune că în spatele acestui argument stă, de fapt, propria experiență tristă – adică hai să vedem cum se descurcă o femeie de culoare și lesbiană în SUA. De multe ori, foarte greu. Dar dacă nu experiența nefericită ghidează aceste idei, ci doar ideologia adoptată fără discernământ, situația nu mai e atât de clară. Slavoj se autodefinește comunist conservator, dar subliniază că este contra războiului din Ucraina. Mulți conservatori, cei care critică cancel culture și curentul woke, alunecă în extrema cealaltă, în gândirea neo-patriarhală, anti-feministă, anti-modernă în sensul cel mai extrem. Pare tot mai greu de găsit o cale de mijloc și o logică universală. Woke este un termen folosit de multă vreme și înseamnă faptul că ești atent la lumea din jur, că îi constați nedreptățile (trecutul de la Wake – trezire). Un termen corect, nevinovat, preluat și transformat în curent politic în ultimii ani și introdus în Cambridge Dictionary. La fel cancel culture – adică o cultură (un obicei) care ostracizează, izolează, pedepsește (în special, în online) ceva sau pe cineva care a făcut afirmații ofensatoare. Este considerată, de la începutul secolului 21, vocea celor marginalizați, dar, folosită în exces, duce, și ea, la uciderea libertății cuvântului, la anularea discuțiilor contradictorii și a dezbaterilor.
Slavoy susține cu tărie că valorile europene trebuie păstrate prin ceea ce au ele bun, Europa modernă liberală, care știe să fie și auto-critică, fără a cădea în extrema urii, a anti-europenismului promovat azi cam de toată lumea. Sutherland subliniază tendința de ideologizare a universităților, astfel încât studenții își pierd simțul critic, plăcerea de a dezbate o idee și ies din facultăți gata îndoctrinați (de unde și titlul articolului). Deci, da, categoric, libertate deplină, drepturi egale, dar nu deificarea minorităților. Conservatorii extremiști spun că orice orientare sexuală alta decât cea „normală“ este un pericol major pentru societate și civilizație, iar adepții woke extremiști resping orice critică, orice întrebare, ca fiind neo-fascistă. Sexul este determinat biologic, genetic, aici cred că nu încap discuții, deci orice discuție calmă, științifică, orice dezbatere pe temă este binevenită dacă oferă înțelegere și cunoștințe în plus. Egalitatea nu înseamnă nicidecum dictatura minorității. Iar ideea de reparare a trecutului prin distrugerea în devălmășie a prezentului este ridicolă.
Problema este atât de departe de alb/negru, încât ideologiile de azi, simpliste și isterice, nu fac decât să adâncească suferința tuturor. Avatar, spun cei doi cu umor, este atât de tezist în ideea paradisului pierdut și a salvării planetei, încât îți vine să mergi să defrișezi o pădure ca să faci un mall. Un alt subiect atins este cel al evreilor și al anti-semitismului, cu încheierea că orice problemă are mai multe aspecte și discutarea lor nu este jignitoare atâta vreme cât pornești de la premisa că unele lucruri sunt, în mod cert, oribile. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi discutate.
Turismul? O modă devenită isterie a zilelor noastre și care nu mai este demult despre a învăța ceva nou, despre schimburi culturale sau curiozitate. Este despre a bifa un loc și, mai ales, a-l posta undeva în social media, obligatoriu cu fața fericită a personajului principal. La orice muzeu mergi vezi puhoaie de oameni în fața celor mai celebre tablouri, majoritatea discutând despre altceva sau prefăcându-se că ascultă ghidul. Recunosc că am fost de acord cu SZ: locurile preferate din National Gallery au fost librăria muzeului și cafeneaua. Evident, cu doza de umor nelipsită din toată discuția, experiența de azi a turistului este mai degrabă o corvoadă atunci când ai de „bifat“ locuri celebre. Cozi, controale, aglomerări, bebeluși care plâng în fața unui Rembrandt, paznici care se uită urât, să nu pleci cu un Picasso în buzunar (pe bună dreptate, evident, mai ales de când a apărut și moda lipitului de tablouri), oboseala inevitabilă. Este un fel de joc de-a cultura, simpatic, în magazinele cu suveniruri ale muzeului, de exemplu o pernă cu un print cu pictura lui Munch care chiar țipă când pui capul pe pernă. O industrie a kitschului cultural (dincolo de minunatele albume de artă de acolo), un exemplu al prezentului consumerist, la fel de utilă ca și vizita în galop printre tablouri pe care știi că trebuie să le vezi, dar care nu te interesează nici cât negru sub unghie. Sutherland spunea că și-a analizat vizionările de pe YouTube și mai mult de jumătate nu erau culturale, ci filmulețe cu pisici care fac diverse lucruri. Este, probabil, natural ca omul să aibă atât înclinații culturale sofisticate, cât și non-culturale – pofta de fleacuri, bârfă sau, pur și simplu, amuzament. Cum era, se zice, o vorbă englezească a secolelor 16-17 – „Mergem la un Shakespeare sau la o bere în seara asta?“