Titlul celui mai recent volum de poezie semnat de Andrei Novac, lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre indică, de fapt, trei niveluri de percepție ale unei lumi într-o continuă transfigurare. Primul nivel, „lumea ta“, este o prospectare a unui univers străin totuși, dar atât de ispititor, în care dragostea face legea; cel de al doilea nivel, „carnea mea“, este locul din care sunt emise pulsiunile, acea energie a visului și a viului, care reflectă un univers redus la „respirare/ iubire/ uitare“; cel de-al treilea nivel, „oasele noastre“, este al revenirii la un punct de sprijin care, firește, nu răstoarnă universul, mai mult, arată gradul de fragilitate pe care îl opunem expansiunii continue „a unui asfințit/ care miroase a vanilie și a timp“. Astfel, recurența este modul de „citire“ a interiorității în relația cu o lume care (ne) agresează continuu, în care inima este la vedere, sufletul este la vedere: „ne îmbrăcăm în aceleași haine,/ schimbăm înfățișările ochilor/ peste pielea noastră urcă furnici,/ fără revoltă și fără moarte// nu se întâmplă nimic/ prin mine circulă lifturi/ cu oameni care trăiesc/ din viețile altora,/ ușile se închid și se deschid,// zgomotul este construit din cărămizi/ și din lumină,/ ne așezăm cădem/ fără să ne atingem// oamenii se nasc și mor în București,/ eliberăm lumina din noi,/ o închidem în recipiente din sticlă,/ apoi visăm“ (despre viața noastră).
Temele majore ale cărții, dispuse într-un crescendo bine structurat, sunt aceleași, dintotdeauna, de la dragoste la moarte, de la căutarea celuilalt, la căutarea de sine. Lumea toată, universul chiar, se concentrează în acel „celălalt“, un alter ego greu de fixat în tiparele comune. Contemplativul ia fața, în cele mai multe poeme, căutării surselor de angoasă care dinamizează clipa, constanta reflexivă se traduce într-un aer melancolic care sporește frumusețea textului, plăcerea receptării: „uneori ochii tăi vorbesc despre moarte,/ despre războaiele cotidiene,/ fără să ai răbdare/ plonjezi inevitabil prin viață,/ te prinzi de aerul din jurul tău,/ ți se face sete,/ îți vine să strigi,/ să uiți,/ să vrei altceva,/ lumea se rotește după tine,/ toate se schimbă/ ochii tăi plâng,/ sunt două umbre,/ în melancolia lor/ un oraș,/ ca un sat,/ ca un bulevard,/ ca o uliță/ intri ca într-o vacanță de vară/ care nu se termină niciodată/ o copilărie care nu îți aparține/ uneori ochii tăi vorbesc/ împachetează limitele noastre:/ se face frig,/ se face cald,/ se face ziuă.“ (melancolie)
O „ființă lingvistică“, cum spune Umberto Eco, conlocuiește cu ființa de carne a poetului. Expansiunea eului în „peisajul poetic“ se face din aproape în aproape, ca și cum imaginația s-ar afla pe urmele imaginii, în final constituind o topografie contingentă, care să cuprindă atât căutarea cât și rezultatul, în general imprevizibil. Este ceea ce Harold Bloom numea, referindu-se la relația poetului cu textul, askesis o mișcare de purificare, cînd poetul „își cedează o parte din înzestrarea umană și imaginativă, pentru a se separa de alții, inclusiv de precursor.“ Aceasta este, de fapt, condiția personalizării textului, lucru de observat la Andrei Novac, poetica sa bazându-se, în multe secvențe ale cărții, pe un transfer oniric de la text la cititor: „(…) la masa aceea de lemn rotundă/ nu a mai rămas nimeni,/ am plâns fără să vreau,/ am tăcut apoi,/ important este că și tu ai înțeles,/ fiecare reflexie a noastră moare/ în cioburile unei oglinzi/ nu există oameni perfecți,/ există doar o singură viață,/ din care te hrănești cu toate sensibilitățile tale/ purtate pe mâini ca niște brățări metalice,/ care se duc întotdeauna în marginile zilei care a trecut.// când o să evadăm din lumina asta,/ care se sprijină pe oglinzi ca și femeile frumoase,/ afară sigur o să plouă/ de fiecare dată marginile drumurilor o să fie pustii/ nimeni nu o să audă vocile noastre/ scufundate în fum.“
De remarcat structura de monolog a poemelor, în care confesiunea este întreruptă de mici „accidente lirice“, rezultatul fiind pentru cititor/ receptor o accentuată vizualizare a emoției. Desenele lui Mircea Cantor sunt ele însele „însemne“ poetice pregnante, care completează acest remarcabil volum de poezie.