În noiembrie 1962 la Cofetăria „Arizona“ din Cluj, unde veneau îndeosebi scriitorii și artiștii, l-am văzut pe Radu Stanca și mi s-a întipărit în memorie figura unui intelectual distins, cu un chip ce trăda o suferință ascunsă. Era grav bolnav și peste câteva săptămâni poetul avea să treacă la cele veșnice. În revista „Tribuna“ a apărut la începutul lunii decembrie 1962 o pagină de poezii de Radu Stanca, toate umbrite de presentimentul morții și având ca dominantă tematică lupta inegală a poetului cu timpul. Cea mai frumoasă poezie din acele pagini – numărul respectiv din „Tribuna“ l-am păstrat multă vreme – mi s-a părut poezia Vulpea, pe care după câteva citiri și recitiri o știam pe dinafară: „Ca tânărul spartan ascund sub haină/ Vulpea furată-a timpului ce trece/ Dacă mă mușcă tac și-ndur în taină/ Fără să tulbur lumea ce petrece./ Glumesc nepăsător și râd cu hohot/ În timp ce ea își vâră colții-n mine/ Simt sângele țâșnind cu mare clocot/ Dar mă prefac că-s vesel și mi-e bine./ Și mă voi mai preface în continuare/ Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite,/ Prea mare-i furtul ca să țip că doare/ Așa dor visurile împlinite./ Ca tânărul spartan ascund în mine/ O vulpe …care atâta timp cât tace/ Și mușcă adânc din carnea mea, e bine…/ Ce-o să mă fac când va porni să latre?“
Poezia începe cu o referință mitologică, la o legendă greacă: „Un tânăr spartan a furat o vulpe tânără din piață, și când a venit timpul pentru cină a ascuns-o sub haină. Pentru ca să nu fie condamnat pentru furt, a îndurat dureri atroce, din cauză că vulpea îi rodea stomacul. Și ca un adevărat spartan a îndurat durerile fără a scoate nici un vaiet“. Cu ușoare modificări legenda este povestită de istoricul grec Plutarh, care vorbește în acest context de educația spartană a copiilor. Copiii săvârșeau furtul cu atâta băgare de seamă, încât se povestește că un copil furând un pui de vulpe și ascunzându-l în sân, a fost mușcat de animalul sălbatic de pântece și sfâșiat de gheare, dar el, „răbdând în tăcere ca să nu se dea de gol, a murit.“
Interesantă este referința la această legendă mitologică în amintirile despre detenție în închisorile comuniste ale lui Nicolae Balotă, în care suferința a putut fi tăinuită și răbdată, prin rugăciune: „Singură rugăciunea mă ajuta să înfrunt această suferință pe care o ascundeam precum tânărul spartan vulpea furată și dosită sub haină care îi rodea într-ascuns pântecele, cum înfruntam și celelalte suferințe“ (v. Nicolae Balotă, Peregrin în patria cuvintelor, Editura Europress Group, București, 2013, p. 79).
Poezia lui Radu Stanca urmează momentele principale din povestirea legendei: comparația cu tânărul spartan, vulpea ascunsă sub haină, suferința în tăcere presimțind că va veni un timp când nu se va mai putea preface. Dar sunt și câteva diferențe esențiale care-i conferă acestei poezii caracterul de artă poetică și, raportată la biografia lui Radu Stanca o dramatică premoniție a sfârșitului apropiat. Este mai întâi, un adaos, determinant : e vulpea furată „a timpului ce trece“. Îndurarea suferinței printr-o afișată prefăcătorie este încadrată în alternanțe contrastante, în evidentă antiteză: „Dacă mă mușcă tac și-ndur în taină/ Fără să tulbur lumea ce petrece“/. În timp ce-și vâră colții, glumește nepăsător și râde cu hohot; și chiar simte „sângele țâșnind cu mare clocot“, se preface că e vesel și că-i este bine. Cu strofa a treia caracterul de „artă poetică“ este mai evident; împlinirile artistice, merită aceste suferințe. Acesta este sensul „marelui furt“, pentru că în versurile următoare aflăm că vulpea nu mai este ascunsă sub haină, ci chiar în trupul poetului: Ca tânărul spartan ascund în mine/ O vulpe… ; că această tăcere a vulpii, care-i devoră trupul, se va sfârși și va fi înlocuită cu un „lătrat“ ce conferă poeziei sugestia unui semnal al inevitabilului sfârșit pământesc.
„Lupta cu timpul“este și mai evidentă în cunoscuta baladă Buffalo Bill, în care ia forma unei ambuscade, dar nu să jefuiască bijuterii și pungi de bani, ci… „un domn de seamă,/ un călător și-un hoțoman de soi./ Aduce Timpul – domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi“.
Tot la această temă pot fi raportate două scrieri de tinerețe, care ne apar, de asemenea, ca „semne premonitorii“ ale sfârșitului său prematur, căci evocă doi scriitori cu al căror destin biografic se aseamănă atât de mult. Este vorba despre Pavel Dan, prozatorul atât de promițător, mort în august 1937, înainte de a împlini 30 de ani și despre Ion Moldoveanu, un alt scriitor mort în floarea vârstei. Elegia funebră Neliniști, titlu semnificativ pentru poezia lui Radu Stanca, o lirică a neliniștilor existențiale, a apărut într-o prestigioasă revistă literară interbelică „Gând românesc“, condusă de criticul literar Ion Chinezu, care într-o vreme a fost profesor la Liceul „G. Barițiu“ din Cluj, unde a fost elev și Radu Stanca. Debutând cu o îndurerată propoziție exclamativă, „E-atât de greu!“, poezia este alcătuită dintr-un șir de subiecte ce arată durerea unei morți premature, căci a curmat evoluția unei împliniri artistice: „…să te cobori seara-n cimitir/ Să stai de vorbă cu încremenirea/ Să împlinești zenitul cu nadir/ Și să-ncununi cu stele nesfârșirea/ Să treci ușor prin volbură și lut,/ Să nu pricepi nimic din versul serii/ Și-n taina sufletului gândul desfăcut/ Să-ți fâlfâie poemele tăcerii./“
Lui Ion Moldoveanu îi consacră un necrolog, o elegie în proză, în care se deplânge trecerea unui an de la moartea scriitorului, pentru care s-a străduit să-i apară volumul de versuri Sbor peste ape înainte de „pământeana trecere“. Cu ambii s-a simțit confratern, pe Ion Moldoveanu îl considera chiar prieten, și e de presupus că în versurile lui a regăsit uneori fiorul propriilor trăiri sufletești, pentru că se mărturisește un continuator al melancoliei din poeziile sale: „De la moartea lui Moldoveanu a trecut, spun unii un an. Eu nu știu. În mine, moartea lui coincide cu moartea adolescenței mele. Dacă adolescența mea o fi murit, atunci e mort și Moldoveanu, dacă nu, nici el. Astăzi pe Ion Moldoveanu l-au uitat mulți. L-au uitat toți ce au scris la moartea lui că nu-l vor uita niciodată… Cei care nu-l vor uita însă niciodată, cu adevărat niciodată pe Moldoveanu, sunt cei ce au fost în stare să schimbe amintirea lui omenească în cântec, în vers, în melancolie. Și eu sunt unul dintre aceștia“(v. Ion Moldoveanu, în revista „Curțile dorului“, An I, nr.1, p. 43).
Ca și poetul Sborului peste ape și Radu Stanca își imaginează, în ciuda suferințelor fizice , un sfârșit senin, cum nu se poate mai frumos: „O! cine-ar fi spus că așa e sfârșitul?! Credeam c-o să fie cumplit, dureros,/ Când colo, sfidând la amurg răsăritul,/ Fu cum nu se poate mai pur, mai frumos.“