Au fost momente, au fost evenimente – primele ale începutului de an, altele din prima parte a stagiunii de concerte, evenimente care au însemnat cursul actualei stagiuni bucureștene, la Ateneul Român. Trebuie recunoscut, recentele concerte ale Filarmonicii bucureștene au adus bucurii mari atât publicului – a covârșit cu vădit entuziasm Sala Mare – cât și muzicienilor ansamblului orchestral.
Dirijorul David Crescenzi este o personalitate carismatică. Dezvoltă o relație pe cât de dinamică, pe cât de eficientă, pe atât de cordială cu membrii ansamblului. Este, indiscutabil, un avizat cunoscător, un promotor fervent al repertoriului italian de operă de secol XIX, de început de secol XX. Este muzica pe care o iubește cu întreaga sa ființă. O face cu nedisimulată bucurie, cu un entuziasm contaminant care îi animă pe toți cei aflați de ambele părți ale rampei scenei de concert. Momente orchetrale, uverturi, scene și coruri din opere au fost susținute – unele dintre acestea – cu participarea Corului Academic al instituției, ansamblu condus de Iosif Ion Prunner.
Au putut fi audiate uverturi celebre semnate de Rossini dar și de Johann Straus fiul, momente memorabile semnate de Donizetti, de Amilcare Ponchielli; cum era firesc nu au lipsit paginile verdiene și nici celebrul vals vienez Dunărea albastră. În ultimul moment a fost introdusă și o pagină solistică românească, anume celebra Baladă de Ciprian Porumbescu, moment susținut cu participarea solistică a primului violonist al ansamblului, cel care a folosit drept reper de siguranță partitura acestei lucrări emblematice pentru violonistica românească. În paralel, nu poți să nu remarci, întregul program al serii a fost susținut de dirijor în baza unei prodigioase memorii muzicale. Nu a trecut neobservat primul moment al programului, Uvertura operei Semiramida, celebră pagină orchestrală pe parcursul căreia corul descoperit al alămurilor a sunat realmente defectuos.
Tot la Filarmonică, recentul concert al Orchestrei simfonice – moment așteptat cu special interes de publicul nostru dar și de muzicienii ansamblului, a fost realizat sub bagheta dirijorală a minunatului muzician Christian Zacharias, director onorific al Filarmonicii bucureștene, muzician stimat și iubit în egală măsură de publicul meloman dar și de muzicienii orchestrei, reputat pianist și dirijor. Este artistul care dezvoltă o cordialitate emoționantă a comunicării, o adresare condiționată de un farmec personal care încălzește literalmente, de o manieră subtil spiritualizată. Caută și găsește natura însăși a comunicării muzicale, specificul de înaltă spiritualitate al fiecărei partituri în parte, al muzicii clasico-romantice vieneze în primul rând, așa cum a reieșit și de această dată.
De la Mozart – ultimul Concert pentru pian, în si bemol major, la Simfonia în re major de Schubert, cea de a 3-a, Zacharias dezvoltă un drum firesc peste granița dintre secole, dar păstrând linia de cordială, de distinsă comunicare a spiritului clasic vienez. Dispune de o manieră colocvială a adresării, cea care îi invită pe muzicienii ansamblului a i se alătura. Iar aceasta inclusiv în cadrul parcursului solistic mozartian imaginat drept un dialog lămuritor, susținut între coechipieri. Demn de reținut, atitudinea – aș numi-o curtenitoare – a șefului de orchestră, poate fi regăsită în natura însăși a jocului pianistic, în calitatea timbrală a acestuia. Sonoritatea timbrală de camerală strălucire, mișcarea firească, sensul permanent captivant privind cursivitatea evenimentelor muzicale, au însoțit momentele oferite la cererea insistentă a publicului; iar aceasta pe parcursul Rondeau-ului mozartian pentru pian în re major sau, în finalul serii, când, cu participarea întregului colectiv al orchestrei, ne-a fost oferită cunoscuta muzica de scenă scrisă de Schubert pentru piesa Rosamunde.
Elisabeth Leonskaia este o prezență artistică așteptată, mult dorită, mult iubită, un muzician atașat vieții noastre muzicale; iar aceasta nu de ieri, nu de-alaltăieri, ci tocmai din anul 1963 când a cucerit laurii distincției supreme la Concursul Enescu. După aproape șase decenii revine în continuare în România, la Ateneul Român. Iar aceasta cu o prospețime, cu o forță creativă permanent înnoite. Personal, consider că recenta realizare a domniei sale – o lucrare de mare repertoriu cum este Concertul în la minor de Edward Grieg, realizare susținută în compania Orchestrei Filarmonicii bucureștene, a dirijorului Christian Badea, atestă puterea creativă a acestui mare artist. Mă refer la cadența solistică a primei părți, moment ce devine, în viziunea artistei, punctul înaltei convergențe muzical-dramatice pentru întreaga lucrare. De o coerență similară a avut parte și realizarea celei de a treia Simfonii beethoveniene în mi bemol major.
Alte momente speciale, alte evenimente? Au existat!
Tot la Ateneul Român, tot în compania Orchestrei Filarmonicii, condusă de această dată de Cristian Mandeal, a fost comemorat Radu Lupu la împlinirea unui an de la trecerea sa în eternitate. Doresc să cred că protagonistul acestui moment cu totul special, minunatul pianist Nelson Goerner, nu a fost invitat în mod întâmplător. Amândoi cultivă drept valoare supremă a cântului pianistic, calitatea timbrală cu sens de argument al comunicării, o comunicare de înaltă încărcătură spirituală.
A făcut-o pe parcursul celebrului Concert în fa minor de Frederic Chopin; a făcut-o de o manieră liric evocatoare de autentică sensibilitate, argumentând astfel datele cu totul speciale ale personalității sale artistice.
Este de menționat, este de apreciat, pe aceeași scenă, în zilele sfârșitului de an, Fundația Solidaritatea Culturală pentru România a susținut concertul-spectacol tradițional ajuns de această dată la cea de a XXV-a ediție a sa. „Crăciun pentru toți“ este mai mult decât un spectacol. Se constituie într-o misiune asumată, declarată de membrii fundației, de președinta acesteia, de d-na Anca Nicolescu, aceea de a sprijini evoluția tinerilor talentați care dispun de posibilități materiale limitate. Un program muzical-coregrafic de largă adresare – muzică din epoci dintre cele mai diferite, a putut fi urmărită de un public numeros, curios, atent, care a covârșit literalmente sala Ateneului. Au evoluat pe scenă tineri cântăreți și dansatori, membrii formației instrumentale Traffic Strings conduși de Lucian Moraru în calitate de producător, de avizat comentator al momentelor spectacolului.
Alte momente pe care le putem considera a fi fost memorabile? Nu au fost puține!
Am în vedere momentul wagnerian de la Filarmonică, concert condus de reputatul șef de orchestră Leo Hussain. Selecțiuni importante din opera Tristan și Isolda au fost remarcabil realizate cu participarea sopranei Brigitte Christensen, a tenorului Samuel Sakker, a mezzosopranei Aura Twarowska. Lăudabilă s-a dovedit a fi inițiativa dirijorului Cristian Măcelaru de a fi reluat lucrări rar audiate de publicul bucureștean cum este Cantata beethoveniană Mare liniștită și călătorie fericită, pe text de Goethe, și de asemenea prima Simfonie a compozitorului englez romantic Edward Elgar.
A fost mult apreciată de publicul de concert reluarea unei capodopere a literaturii vocal-simfonice, anume Missa Solemnis, această atipică lucrare liturgică datorată lui Beethoven; lucrare amplă realizată de această dată cu participarea formațiilor Filarmonicii aflate sub conducerea dirijorului englez Jonathan Darlington, a maestrului de cor Iosif Ion Prunner.
În același sens privind prezența pe parcursul stagiunii de concerte a creațiilor vocal-simfonice, este firesc să așteptăm reluarea marilor capodopere bachiene dar și a oratoriilor datorate lui Paul Constantinescu.
A fost așteptată cu firesc interes reluarea unei importante creații violonistice concertante a secolului trecut, anume cel de al doilea Concert pentru vioară și orchestră de Béla Bartók, lucrare magistral reluată la noi de violonistul maghiar Kristof Barati, de dirijorul Christian Badea. Tot sub conducerea domniei sale, Simfonia fantastică de Berlioz și-a descoperit valorile autentice ale unei luxuriante imaginații romantice; am în vedere prioritatea acordată coloritului timbral urmărit cu consecvență de șeful de orchestră, bine împlinit de muzicienii ansamblului.
Nu pot să nu remarc o dată în plus adevărul zicalei noastre potrivit căreia Omul sfințește locul! Locul este Filarmonica bucureșteană, iar omul este, indiscutabil, muzicianul, managerul permanent neliniștit, dinamic, imaginativ, care este violoncelistul Marin Cazacu, actualul director al instituției.
Indiscutabil, dintre evenimentele importante ale primei părți a stagiunii bucureștene de concert, este de menționat ținuta profesională-artistică cu totul remarcabilă la care se desfășoară Festivalul de muzică veche – București, eveniment susținut în a doua parte a lunii noiembrie în Sala Mică a Palatului M.N.A.R., tradițional lăcaș al culturii muzicale bucureștene, rebotezat relativ recent în spiritul unei pretinse modernități; sau mondenități?
Susținut de această dată în cea de a XVII-a ediție a sa, Festivalul a oferit revelații dintre cele mai spectaculoase sub egida Orient-Occident. Remarc, cu sens de special interes, concertul Bazar susținut de Grupul de muzică veche românească Trei parale, apoi Concertul formației instrumentale Sangam Trio – muzică indiană și italiană renascentistă, Concertul semnificativ intitulat Armenian Soul susținut de Cvartetul Arsen Petrosyan.
Eveniment itinerant original gândit și împlinit, Turneul național „Aniversări“ a fost organizat de Asociația Culturală Sound Borders. Iar Ansamblul Couleurs a realizat un traseu național care a început la Iași și a continuat apoi la București, Sibiu, Timișoara, Cluj. Capul de afiș a fost marea personalitate muzicală a anului trecut care este Iannis Xenakis, originar din Brăila. Centenarul nașterii sale a fost sărbătorit de întreaga lume muzicală actuală. Iar turneul amintit, programele de concert ale acestuia, au găzduit de asemenea lucrări semnate de compozitorii Cornel Țăranu, Dan Dediu și Aron Torok-Gyurko.
P.S. Aflat în evidentă dezorientare, în limitată știință de cauză – pe parcursul unei recente întruniri publice – ministrul Culturii s-a lăudat personal și l-a lăudat cu calificative de excepție pe actualul director al Operei bucureștene. Probabil pentru faptul că actualul manager, el însuși un bun maestru de cor, nu a fost în stare să monteze această capodoperă muzical-dramatică – opera enesciană Oedipe. Este o lucrare care – beneficiind de montări regizorale înnoite – ar trebui să facă parte din repertoriul curent al primei scene lirice a țării. Este bine ca și domnia sa să afle acest amănunt. Pentru noi, cu totul semnificativ! O nouă premieră a acestei geniale lucrări a fost de altfel promisă de dirijorul Cristian Măcelaru, pentru această toamnă, cu prilejul proximei ediții a Festivalului enescian.