Vocabular și ideologie
Am citit, în timpul din urmă, mai multe texte referitoare la un fenomen social-cultural din ce în ce mai răspândit, și la noi, din păcate, cunoscut sub numele de woke. Simplificând puțin, e vorba despre încărcarea ideologică a vocabularului. S-a observat de mult că orice cuvânt are un înțeles, așa zicând, primar, natural, pe care lingviștii îl numesc denotație, și unul sau mai multe înțelesuri secundare, „culturale“, numite, ele, conotație. În cazul woke, conotația corespunde „exigențelor“ unei ideologii și anume aceea pe care toată lumea o cunoaște ca political correctness. Exemplele de folosire ca armă idologică a vocabularului ne duc, indiscutabil, în plin absurd. O instructoare de dans dintr-o universitate franceză a continuat, în ciuda insistențelor studenților, să folosească cuvintele bărbat și femeie, în locul cuvintelor leader și follower. Dacă nu greșesc, instructoarea a fost obligată să demisioneze. Dicționarul francez Robert a introdus în ediția din 2022 și a menținut-o în cea din 2023 o nouă formă a pronumelui personal, după il și elle, și anume, iel/iels, ca un al treilea gen gramatical, considerat necesar în cazul în care ne referim „la o persoană care nu aparține nici genului masculin, nici celui feminin“. Las la o parte întrebarea cum vor pronunța francezii cuvântul. În SUA, lui God i se atribuie în unele texte două genuri simultane, he/she. Deocamdată, americanii n-au căzut de acord asupra unui termen nou, eventual format din cele două cuvinte, ca în Franța, de pildă heshe. Ceea ce mi se pare la fel de bizar este faptul că niciunul din comentatorii de azi, ostili fenomenului woke, nu pare a-și aminti de un fenomen întâlnit în vocabularul literaturii realist-socialiste. Aceea sovietică de după 1934 sau aceea din democrațiile populare de după 1950. În Istoria critică, am alcătuit o întreagă listă de astfel de cuvinte conotate ideologic, unele socotite corespunzătoare doctrinei, altele, necorespunzătoare. Unele, de bine, altele, de rău. Acest maniheim lexical accepta sau, respectiv, respingea cuvintele în funcție de conotația lor ideologică. Era tot un soi de political correctness. Generația mea știa listele pe de rost: cuvinte ca pace, progresist, realism, social, socialism și altele erau conotate pozitiv; în schimb, război, reacționar, idealism, individualism, capitalism și altele erau conotate negativ. Scrierile literare erau publicate sau nu în funcție de respectarea conceptelor cu pricina. Dascălii de literatură ai vremii au avut, nu o dată, soarta instructoarei franceze de dans din zilele noastre, dacă nu erau corecți politic. Am putea spune că nu e nimic nou sub soare, dacă n-ar exista o diferență importantă între cele două woke: în comunism, puterea politică, deținută de o minoritate, era aceea care impunea criteriile, astăzi, criteriile stau în puterea unei majorități populare. Și sunt cu atât mai primejdioase. (N.M.)
Cine vine la cină
Mă uit tot mai rar la talk-show-urile de televiziune. Mă mulțumesc cu breaking news și cu emisiunile sportive. (Scuze pentru anglicisme, dar nu eu le-am importat! Și, dacă tot a venit vorba, ar fi bine ca marele interes pentru limba engleză, arătat de toate televiziunile românești, să nu conducă la un tot așa de mare dezinteres față de alte limbi, lucru vizibil până și în reclame. Un singur exemplu, care se repetă de vreo doi ani: titlul unui cunoscut serial polițist franțuzesc, Candice Renoir, este pronunțat englezește: a din prenumele protagonistei este pronunțat ae (deschizând gura ca pentru a și rostind e) ca în engleză și, pe deasupra, accentuat, deși accentul corect trebuia pus pe i; e din numele de familie este e din română, nu ë (e fără accent) din franceză; iar r final nu se mai aude deloc, tot ca în engleză.). De ce îmi displac talk-show– urile? Oho, din o mulțime de motive. Unul ar fi că moderatorii au, tot mai des, aerul unor inchizitori: acuză, trag concluzii, condamnă. Mi se face frică uneori când mi se pare că arată cu degetul spre mine. Lasă că vorbesc mai mult decât toți invitații la un loc. Alt motiv este că puțini fac deosebirea dintre o știre (o informație importantă, verificată, care merită a fi dezbătută) și o oarecare informație pă surse (cum nu urmăresc decât posturile din această parte de țară, muntenismul e la locul lui în vorbirea multora). Un motiv înrudit este că informațiile se referă cu deosebire la cazuri și la persoane fără relevanță sau la viața familială – căsătorii, botezuri, divorțuri, călătorii în paradisuri exotice și costisitoare – ale unor vedete care se remarcă de obicei exclusiv prin lungimea picioarelor și printr-o inteligență asimptomatică. (Minunată, găselnița lingvistică a lui CTP!) Nu mă încântă nici limba română precară pe care o auzim, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de mass-media, indiferent cui aparține, moderatorilor sau invitaților. De pildă, o domnișoară-redactor, iute la vorbă, ținea să ne convingă că România e placa turnată a comerțului cu droguri. Ministresa școlii comite dezacorduri, cum să le zic, subtile: fiecare dintre noi avem. În fine, sunt curios să știu de ce sunt invitate, sub cuvânt că urmează să facă „dezvăluiri senzaționale“, să arunce cu bombe verbale sau să ne explice cum stă treaba cu criza mondială, anumite persoane a căror competență în domeniul cu pricina este inexistentă. De ce ne-am pierde vremea s-o ascultăm pe creatoarea de modă Dana Budeanu dându-și, cu o vehemență stearpă de limbaj, părerea despre toate cele? Sau pe Călin Georgescu, fostul înalt funcționar prin niscai instituții mondiale, îndrăgostit până la pierderea uzului rațiunii de Putin? Sau pe Madame Șoșoacă sau pe Musiu Simion, scandalagiii națiunii? Zău că-mi vine câteodată să renunț la abonament. (N.M.)
Omagiu criticului
În nr. 2-3/noiembrie 2022, „Mișcarea literară“ de la Bistrița îi consacră 43 de pagini lui Mihai Zamfir, la doi ani, lună de lună, de la împlinirea vârstei de 80 de ani. Mai bine mai târziu decât niciodată. În paginile cu pricina, găsim de toate: comentarii asupra romanelor și cărților de critică și istorie literară, un interviu cu autorul, mărturisiri personale referitoare la familie (despre străbunici și bunici, nu și despre părinți!), o fișă biobibliografică, mențiuni critice și un fotomontaj. Totul în condiții grafice admirabile. Nu mai e cazul să spun că Mihai Zamfir merita din plin acest omagiu oarecum neașteptat. Deși unul dintre intelectualii marcanți din zilele noastre – critic, istoric literar, comparatist, stilistician (care a pus în circulație un concept original, stilistică diacronică), romancier, profesor de literatură portugheză (în 1975, a creat secția de portugheză la Universitatea din București, a publicat un studiu intitulat Formele liricii portugheze) – nu s-a bucurat întotdeauna, decât poate în ipostaza din urmă, de cuvenita recunoaștere în mediul literar. A predat literatura română în Portugalia și în Brazilia. A fost ambasadorul României în ambele țări. Între 1990 și 1993, a fost subsecretar de stat în primul Minister al Educației și Cercetării. Revista bistrițeană a avut o foarte bună idee omagindu-i personalitatea. (N.M.)
Din nou, despre plagiat
Îmi vine să spun că discuțiile despre plagiat au atins o masă critică, odată cu demisia lui Sorin Câmpeanu și cu acționarea în judecată a Universității Babeș-Bolyai de către Lucian Bode. Nu numai fiindcă e vorba de doi miniștri, ci și fiindcă dezvăluirea plagiatelor celor doi survine la capătul câtorva ani de dezbateri, mai mult sau mai puțin aprinse, urmate de regulă de jumătăți de măsură, asortate cu ingrediente de tot felul, cum ar fi gesturile de solidaritate ale colegilor cu împricinații, bâlbâielile administrative și juridice sau tentative de a desființa organismele abilitate să se pronunțe, cu alte cuvinte, mi se pare firesc să considerăm că lucrurile sunt pe cale să se clarifice după ce opinia publică a putut să se convingă că plagiatul trebuie eradicat și plagiatorii, obligați să suporte consecințele faptei lor. Optimismul meu este moderat dacă ne referim la un caz sau la altul, dar își recapătă vigoarea dacă privim plagiatul ca rod al unui sistem. Pe scurt, sunt convins că nu se mai poate da înapoi. Cu o condiție: ca aceia care alcătuiesc comisiile de etică și, la capăt, membrii CNADCU, să fie cu adevărat profesioniști și independenți. Am citit al doilea comunicat al UBB în legătură cu plagiatul ministrului Bode. Mi s-a părut mai limpede decât cel dintâi și, până la un punct, convingător. L-am ascultat însă pe unul din membrii din comisia de etică afirmând că mandatul care le-a fost atribuit era doar pentru confruntarea textului tezei cu texte anterioare, nu și pentru studierea valabilității conținutului științific. Cine a limitat mandatul? Și de ce? Ministerul Educației? Conducerea UBB? Cine a dorit să-l cruțe pe autorul tezei, nu doar de imputarea că s-a slujit de copiuțe, ci și de constatarea că teza d-sale e precară sub raportul conținutului? Lucru altminteri evident: n-ai nevoie să copiezi, dacă ai ceva de spus. Într-una din dezbaterile de la televiziune, moderatorul a afirmat că Ministerul Educației ar fi refuzat ideea de a dezvălui componența comisiilor de doctorat pe motivul că ar fi confidențială. Cum să fie confidențială, de vreme ce ședința de atribuire a titlului este publică? Dacă ar fi participat la o astfel de ședință, moderatorul ar fi putut reveni la minister cu întrebarea cu pricina. Nu e prima oară când remarc faptul că moderatorii și invitații nu sunt, în multe cazuri, informați cum trebuie. Unul dintre invitați, la o altă emisiune, reproșa comisiei de etică de la UBB că n-a dat procentele de text copiat, deși comisia s-a referit în mod clar la cea mai mare parte a tezei, considerând-o integral „viciată“. Plagiatul nu e chestiune de procente: orice porțiune de text care aparține altcuiva trebuie considerată plagiat, dacă nu este pusă între ghilimele și nu este citată sursa. Ceea ce nici moderatorul, nici invitații uneia din aceste emisiuni nu știau este și faptul că plagiatul se cuvine asimilat infracțiunii, ca orice însușire a unui bun străin și ca orice abuz. Cu atât mai mult, cu cât profitul, material (bani, funcții) și intelectual (prestigiu profesional), de pe urma plagiatului nu este acela al unei găinării, plagiatorul nefiind un găinar oarecare, ci uneori un „milionar“, în felul lui. (N.M.)
Electrica și scrisul
Mi s-a stricat un corp de iluminat într-o dependință. O examinare sumară m-a convins că trebuie înlocuit cu unul mai fiabil, dacă se poate. Din lipsă de timp, am apelat la un specialist care, e de presupus, ar rezolva mai repede și mai bine problema. Ilustrul maestru și-a consultat agenda, încărcată desigur, și m-a programat peste 35 de zile. Atunci va avea răgaz să se ocupe de înlocuirea dorită. E clar că îmi voi lua cleștele, o șurubelniță și dramul de pricepere pentru a acționa singur, chiar de-aș pierde un timp dublu față de expert. Doar s-a stricat o lampă, nu o navetă spațială. Reflectez acum: meșterul e printre puținii meseriași capabili și de aceea își permite să-și programeze clienții peste luni. Legătura cu literatura? Faptul că nici în lumea noastră, a literelor, nu se găsesc meseriași. Majoritatea celor care scîrțîie pe hîrtie sau bat în taste sînt niște cîrpaci, niște marțafoi care, de fapt, nu scriu decît „poeme“ pe care la publică în niște reviste pe măsura minții lor: almanahuri de zădărnicii! Să căutăm un om care să scrie repede un articol pe temă dată, un reportaj, un interviu, să redacteze rapid un volum, să facă o mică traducere, chestiuni „de serviciu“ pentru un un om cu vorbele asupra lui. Nu vom găsi ușor. Poate deloc. O persoană mi-a replicat, la solicitarea de a scrie 20 de rînduri despre un eveniment la care urma să participe, iar eu nu, că nu poate scrie dacă nu are o „simțire“, o „trăire“ complexă a acelei întîmplări ! Ăștia sînt cei care se dau „scriitori“, ba se mai și miră că sînt ținuți de comisii în afara Uniunii. N-au însă nicio ezitare să înnegrească pagini întregi de „beletristică“ pline de absurdități și anacoluturi cu „simțiri“ și „trăiri“ de moluște și cefalopode. (H.G.)