Etty Hillesum și jurnalul ei din anii celui de-Al Doilea Război Mondial te copleșesc prin extrordinara lor forță: sunt o dovadă emoționantă despre cât de departe se pot întinde limitele rezistenței umane. Și cele ale optimismului în situații tragice. Și cele ale încrederii în adâncimile unui suflet zdruncinat de perspectiva, nu tocmai încurajatoare, de a fi gazat la Auschwitz. Fiecare pagină te răscolește, te înspăimântă și te istovește, pentru ca, în cele din urmă, să te ajute să renaști. Mai ales în zilele noastre de azi, când gândurile provocate de războiul din Ucraina te duc tot mai des înapoi la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Despre Etty Hillesum nu aflăm prea multe: a fost o tânără evreică din Olanda, care a trăit numai douăzeci și șapte de ani. A studiat dreptul și apoi s-a înscris la Facultatea de Slavistică, învățând rusește și fiind dominată de un interes devorator pentru Dostoievski și Tolstoi. Atât. Își începe jurnalul în 9 martie 1941, hotărâtă să-și întindă sufletul pe o bucată „nevinovată“ de hârtie, fără nicio reținere, fără nicio teamă sau rușine. Îl încheie în 12 octombrie 1942, neștiind că va fi pentru totdeauna și că dorința ei fermă, exprimată în ultimele cuvinte ale jurnalului, de a rămâne „balsam pe multe răni“, va fi oprită aici. Din lagărul de la Westerbork, de unde mai trimite câteva scrisori, Hillesum ajunge la Auschwitz cu întreaga ei familie. Punct și nimic de la capăt. Doar jurnalul.
În cei doi ani de război, Etty Hillesum a simțit mai presus de orice că trebuie să scrie. Prin însemnările așternute aproape zilnic își stăpânește viața concretă trăită la Amsterdam, strângând toate evenimentele ca pe niște comori pentru a se bucura de ele mai târziu. S-ar împrieteni cu textul, dar are, totuși, oarece temeri: e cam leneșă și nu stă să-și caute atentă cuvintele. Nici nu ar fi nevoie. Cititorul e lovit de puterea lor neobișnuită, izvorâtă dintr-o noblețe spirituală și o dorință acută de a păstra armonia, chiar dacă uneori îi vine să debiteze un potop de înjurături la adresa germanilor. „Ce gloată de nemernici!“, își spune ea, cuprinsă de rușine și profund nefericită că nu reușește să se rostogolească „melodic“ și iertător din mâna lui Dumnezeu, cum îi sugerează un vers al poetului neerlandez Albert Verwey. Este doar unul dintre numeroasele citate alese de ea. Urmează multe altele: dacă întinde mâna spre bibliotecă, se poate folosi oricând de marii ei iubiți, sfântul Augustin, Rilke, Dostoievski, Pușkin, Shakespeare sau Kierkegaard. O face cu autoritate și îndemânare, dar, din păcate, o face degeaba. Cultura n-o salvează de la Auschwitz, așa cum nu a salvat niciun alt evreu, oricât de citit ar fi fost el.
Hetty mai e nemulțumită și de altceva. Lectura e doar o formă de trândăvie, care le permite altora să formuleze ceea ce i-ar fi plăcut ei să spună. De aceea trebuie să scrie, nu să citească: dacă se confruntă cu tot ce o chinuie, dacă își pune pe hârtie gândurile, fie chiar și așa naive cum i se par ele și dacă are curajul să fie autentică, va înțelege mai bine ce se petrece în interiorul „bezmetic“ al minții ei. Și atunci poate face puțină ordine: să păstreze sugestiile intuiției, dar să evite fanteziile erotice, momentele de extaz și ura, care îi pun în pericol igiena interioară. Când simte că germanii ar merita să fie cu toții omorâți „Etty, ești o ticăloasă!“ , îi vine un gând „izbăvitor“, asemenea unui „firicel proaspăt de iarbă încă șovăitor în mijlocul unei jungle de buruieni“: e suficient să găsești un singur german respectabil și toată hoarda aceasta de barbari dezlănțuiți poate fi iertată. Unul dintre cei respectabili este Rainer Maria Rilke, scriitorul ei preferat, obsedant prin versurile sale mereu apropiate de inima tinerei femei. Prin el îi poate iubi pe toți germanii, deși scriitorii, oamenii de știință și profesorii olandezi exterminați de ei nu sunt puțini: Willem Bonger, Menno ter Braak, Edgar du Perron, Jendrik Marsman și George van der Bergh. Toți au sfârșit pe neașteptate și pe nedrept. Nu e de mirare atunci că scrisul lui Etty e greu ca plumbul, lovește în plin, chiar dacă nu vrea niciodată să ucidă.
Totul e „căutare, neliniște, panică“, deoarece au loc numeroase arestări, apar noi lagăre de concentrare, tați și surori și frați sunt pe neașteptate smulși din cercul familiei lor. Cum să înțelegi o astfel de viață? Care e rostul ei? E oare întâmplător totul sau, dimpotrivă, nimic nu se datorează întâmplării? Răspunsurile sunt imposibil de formulat, frământările sunt imposibil de oprit. Cred că și noi ne-am chinui precum Etty Hillesum, dacă am vedea ce se întâmplă în Ucraina nu doar pe ecranul televizorului, ci în casa noastră, în cartierul nostru, în orașul nostru. Am fi și noi cuprinși de neliniștile „diabolice“, tot mai acute, ale autoarei. Uneori se liniștește, mai ales când își vizitează părinții la Deventer și se plimbă printre holdele pașnice de grâu. Îngenunchează în fața lor, lăsând soarele să îi intre prin toți porii în trup și atunci încercarea ei de a afla așa adevărul chiar reușește: haosul nu se datorează războiului, ci lipsei de iubire între oameni.
Mai reține și ceea ce i se repetă tot mereu: iubirea pentru cei din jur e mai frumoasă decât iubirea pentru un singur om. Căci iubirea pentru un singur om nu este altceva decât iubirea de sine. Iată o atitudine înțeleaptă și salvatoare, propovăduită de prietenul ei, S. Dincolo de inițiala folosită în jurnal, se ascunde un fost director de bancă evreu, Julius Spier, venit de la Berlin. După ce a colaborat în Elveția cu Carl Gustav Jung, și-a ales o altă profesie: psihochirologia, bazată pe asocierea dintre psihologie și studiul liniilor din palmă. A fugit în Olanda, ca să scape de naziști (inutil, căci va fi ucis și el), unde reușește să o vrăjească pe Etty, ca de altfel pe toți cei cărora le citește în palmă cu îndemânarea unui psiholog versat. E „o oază în deșert“ pentru tânăra deraiată în zona sexualității lascive, care își împarte trupul între doi bărbați mult mai în vârstă decât ea: Han Wegerif, de 60 de ani, proprietarul casei pe strada Gabriël Sumet nr. 6, unde locuiește autoarea acum, și Julius Spier, care are dublul vârstei lui Etty. Este unul dintre motivele de înțeles, cred eu, care explică de ce jurnalul autoarei, păstrat de o prietenă și salvat astfel timp de mai multe decenii, nu a fost publicat până de curând. Niciunul dintre bărbații ei nu e potrivit: cel cu care duce o viață conjugală normală de peste cinci ani este prea bătrân ca să se mărite cu el, iar celălalt intenționează să se căsătorească cu o fată de la Londra. Se mai observă încă o deosebire: dacă S. a avut nenumărate iubiri individuale și a ajuns de aici să iubească întreaga omenire, Etty iubește întreaga omenire, dar ar vrea să se dedice unui singur bărbat. Știe că este doar o dorință, că nu e făcută pentru un singur bărbat, fiind un conglomerat de ființe, care, din fericire, o ajută să-și depășească mărunta condiție de femeie, de simplă „femelă“, așa cum o numește ea.
Războiul o prinde puternic în vârtejul ei, ca într-un carusel. I se face greață, declară ea, și în stomac, și în subconștient. Îi trece când se odihnește, apoi i se face iarăși greață și o ia de la început. E ca o ladă de gunoi, unde s-au adunat toate răutățile lumii. Există vreo posibilitate să scape de demoni, de sufocarea ei lăuntrică, de obsesiile sexuale? O face cel mai ușor când e întinsă în iarbă alături de S., simțindu-i trupul și gura aproape. Ceea ce nu e prea greu de înțeles, pentru că atunci uită de toate pulsiunile provocatoare din interior și se aruncă în afară, stăpână pe sine și dură precum o bucată de granit.
În rest, lumea dezechilibrată îi cere infinite capacități de a rezista. Etty le are și le folosește cu succes, „ca un stâlp înfipt la țărmul unei mări înfuriate, izbit de valuri din toate părțile“. Ca valuri sunt și întrebările despre viață și moarte, cu răspunsuri greu de dat, mai ales când soldații germani stau cu pușca prin preajmă, amenințători și cruzi. Unul dintre ele e convingător: „În mine se află un izvor foarte adânc. Și în acest izvor este Dumnezeu. Uneori reușesc să ajung până la el. Însă de cele mai multe ori, pietre și moloz împiedecă accesul la acest izvor, iar Dumnezeu este îngropat. Atunci trebuie dezgropat.“
O altă soluție salvatoare pentru Hillesum este să își povestească viața. Ca un „suflet fără epidermă“, care se adăpostește printre cuvinte. Încearcă mereu să ridice ziduri înalte cu ele, dar nu e mulțumită: senzațiile violente iscate de război îi umplu mintea de zgârieturi și cucuie, o împiedecă să-și cunoască și viața, și secolul „pe dinăuntru și pe dinafară“, așa cum ar reuși să o facă dacă ar trece cu vârful degetelor peste contururile timpului. Ar mai ajuta-o dacă seara ar putea să se plimbe mai mult, să se arunce în amurguri „ca un bețivan buimac“ și să-i țină lunii discursuri ample. Sau să citească, ghemuită pe jos într-un colț al camerei, ascultând cum scriitorii preferați o îndeamnă să prindă „o bucățică de eternitate“, identificându-se cu ei într-un exces „bacanal“ al spiritului.
Dacă toți cei din jur, fie ei scriitori sau prieteni, îi provoacă neașteptate orgii ale minții, nemții nu reușesc prea multe. Iată una dintre „epifaniile răsturnate“ descrise în jurnal: întorcându-se într-o seară acasă, aude avioanele zburând deasupra capului ei și, în mod ciudat, nu simte nicio teamă. Dimpotrivă, dacă ar cădea o bombă, ar fi eliberată. I se pare mai ușor să moară decât să trăiască. Nici noile dispoziții cu privire la evrei nu o înfricoșează, deși limitările sunt cumplite: nu au voie să iasă din casă după ora opt seara, să cumpere fructe și legume din prăvăliile unde vin creștinii, să se deplaseze cu tramvaiul sau să folosească biciclete. Plăcuțe cu „Accesul evreilor interzis“ apar peste tot în oraș. Nu mai pot nici măcar să se plimbe prin parcuri. Nemții au hotărât să le ia până și cerul de deasupra copacilor.
Dar ei nu reușesc nimic cu Etty Hillesum. Nu o pot opri să ne ofere astăzi o lecție extraordinară nouă, celor care ne plângem de nenumăratele fleacuri ale unei vieți mult mai pașnice (încă) decât a ei. Mai bine ne-am întoarce și noi înspre adâncimile sufletului nostru, să o imităm cum reușește să își găsească echilibrul, să accepte viața de neînțeles a războiului, să se salveze chiar dacă e aruncată într-o prăpastie ce pare fără ieșire. Explicația ar putea fi și faptul că citează mereu din Biblie și nu vrea altceva decât să-și iubească aproapele. Așa cum se cere în toate religiile. De la sfântul Efrem Sirul la budiștii plini de compasiune, de la yoga Sahaj Marg a hindușilor până la credințele maorilor polinezieni, îndemnul e același.
În fiecare seară, Hetty se așează la fereastră și îi mulțumește lui Dumnezeu că este senină și calmă. Va rămâne la fel și când este chemată pentru un interogatoriu la Gestapo, mult mai liniștită decât tânărul de la birou, un german furios și chinuit. „Nu pot totuși să-i urăsc“, conchide Etty, deși bănuie că din cauza lor va ajunge prizoniera unui mecanism neiertător al morții. Viața e frumoasă, frumoasă, frumoasă, o repetă ea neîncetat, pentru că rămâne liberă și neînfrântă în jurnalul ei.
Cartea se încheie cu cele șase scrisori trimise din lagărul de la Westerbork. Nimic nu s-a schimbat: Etty știe că e acum mai aproape de moarte, dar rămâne aceeași persoană optimistă și generoasă. Pe cei trimiși la Auschwitz îi vede murdari, jerpeliți și flămânzi, dar ea e altfel, continuă să trăiască, să gândească, să lucreze și să fie bine dispusă. Are o mică supărare: nu se poate odihni prea bine căci „paiele sunt puțin cam aspre“. Deși o mai încearcă, uneori, câte o deprimare sau o frică de viitor, avânturile ei scriitoricești nu pot fi oprite, nici dorința de a publica un text despre Fata care nu știa să îngenuncheze.
Rugămintea ei ca Dumnezeu să o ia de mână rămâne valabilă și la Westerbork. Promite că îl va urma cuminte, fără împotrivire, oricare ar fi drumul ales, sperând, totuși, să rămână cât mai mult timp „inima gânditoare“ a întregului lagăr de concentrare. Dumnezeu alege moartea, dar e milostiv când îi salvează jurnalul pentru a ni-l dărui nouă astăzi. Ne ajută astfel să descoperim împreună cu Etty Hillesum secretul cel mare: purtăm în noi totul, realitatea cea bună și realitatea cea rea, cerul și pământul, viața și moartea. Mai ales moartea, cea care se ivește pe neașteptate lângă noi. Mare, simplă și firească. Dar până atunci nu trebuie decât să fim și noi firești, precum grâul care crește liniștit în holdă sau ploaia care se așterne blândă peste el. Nu trebuie decât să fim.