Relatând experiența avută în 1996, când autoarea, proaspăt absolventă de master, a lucrat ca asistentă la celebra agenție literară Harold Ober Associates, memoir-ul Anul meu cu Salinger este, în bună măsură, o evocare intimistă, în sepia, a New York-ului. Pasajele pe care le dedică astfel „meteorologiei“ metropolei nu sunt doar simple articulații ori puneri în context, ci ele adaugă la mitologia newyorkeză, în tradiția unor „băștinași“ ca J.D. Salinger ori a unor copii prin adopție ca Scott Fitzgerald și Truman Capote. Asistăm la o serie de momente private: Madison Avenue arătând în 1 ianuarie „mută și pustie“, cu o manta imaculată de zăpadă, „neatinsă de nicio urmă de pași, de niciun ambalaj de dulciuri, nici măcar de o frunză“ (p. 24); Bedford Street cu „smochini plini de flori micuțe acoperind crengile subțiri și cenușii“ (p. 183); Lexington Avenue cu mașini de pompieri roșu-aprins pe fundalul albastru al cerului; Park Avenue cu „batalionul de lalele“ legănându-se „în aerul călduț, înclinându-și ca una capetele spre sud“ (p. 187); Hotelul Waldorf-Astoria cu „splendoarea sa de tort de nuntă“; acoperișurile din East Village, „unde ți se lipeau pantofii de cartonul gudronat, chiar dacă doar puțin“ (p. 203), cu plante curgătoare în ghivece pătrățoase; zile de vară sumbre, când „soarele stă ascuns într-o ceață cenușie“, iar aerul pare „gata să explodeze“ (p. 225) etc. E relatarea unui intim, pentru care farmecul orașului nu este unul de ordin fizic – „Acesta nu era New Yorkul lui Woody Allen, New Yorkul cu zgârie nori și portari, plin de vise mărețe și alte colaje gen Hollywood. Dar era New Yorkul meu. Al meu. Și îl iubeam“ (p. 183). Trimiterile livresc-cinefile la „bătrânul New York“ sunt preluate de regizorul Philippe Falardeau în ecranizarea realizată în anul 2020, coloana sonoră citând din muzica filmului Breakfast at Tiffany’s, iar scenariul apelând – inclusiv prin referirile la „șefa-zbir“ Sigourney Weaver/ Meryl Streep, de o eleganță supracodificată tipic metropolitană – la o altă semibiografie semificționalizată care glosează despre mitologia newyorkeză, scrisă de Lauren Weisberger și ecranizată de David Frankel în 2006: Diavolul se îmbracă de la Prada.
Joanna Rakoff întreprinde o investigație de tip jurnalistic pentru scrierea acestui volum de memorii semificțional, editat, intervievând persoane pe care le-a cunoscut în urmă cu 20 de ani, consul tându-și critic propriile însemnări, modificând uneori cronologia pentru a menține fluxul narativ. Înființată la New York în 1929 și numită în carte „Agenția“, Harold Ober Associates a reprezentat mulți scriitori celebri ai secolului XX, precum Scott Fitzgerald, Agatha Christie, William Faulkner, Dylan Thomas, J.D. Salinger. Cu pereții săi lambrisați, lumina filtrată, omnipotența mașinilor de scris și a dictafoanelor, Agenția pare, la finalul anilor ‘90, pentru tânăra de 23 de ani, o hologramă care documentează epoca predigitală, deja în extincție. Amatoare de prozatori precum Thomas Pynchon, Martin Amis, Dos Passos, William Faulkner, Paul Bowles, tânăra Joanna – care are sarcina de a se ocupa de corespondența primită de Salinger din toată lumea, de la cititori (adolescenți de drept sau întârziați) care împrumută vocea lui Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară – pornește de la prejudecata că Salinger este eminamente un autor de „basme despre Bătrânul New York“, despre copii „superelocvenți care citează din Bhagavad Gita“, cu personaje cu nume imposibile, precum Boo Boo și Zooey, de povestiri cu titluri căutat-deștepte, precum O zi desăvârșită pentru peștii-banană. Citindu-l în fine, descoperă că nu este deloc drăgălaș sau nostalgic, ci „brutal și amuzant și clar“ (p. 259), că universul pe care îl creează este „aproape palpabil și îngrozitor de intens“, ca și cum „ar umbla prin lume cu toate terminațiile nervoase expuse“ (p. 266), că povestirile lui sunt, în definitiv, „o anatomie a pierderii cuiva drag“ (p. 332). Din lectura lui Salinger, învață cum să clarifice, despacheteze, simplifice, scurteze, ordoneze scriitura, cum să dea prioritate expunerii, în detrimentul descrierii, evenimentelor din prezent, în detrimentul rememorărilor. Anul meu cu Salinger are, din acest punct de vedere, caracteristicile unui Bildungsroman, prin privirea critic-retrospectivă asupra propriei deveniri, prin exercițiile de alteritate. „Munca editorială. Cărțile. Viața.“ – astfel ar putea fi descris profilul agentului literar inspirat, Joanna reflectând că este „posibil să iasă una bine, dar nu toate trei“ (p. 297). Literatura nu înseamnă – nici pentru autor, nici pentru agentul literar, nici pentru cititor – o evaziune în lumea visului, din propria viață, ci, dimpotrivă, o alegere de viață, o tehnică de apropriere a vieții. Iată o concluzie „salingeriană“ care pare să se desprindă din această coming-of-age story.