La un an după o neobișnuită colaborare cu Muzeul Whitney din New York pentru o expoziție – „Mind/ Mirror“ – dedicată operei lui Jasper Johns, alcătuită din două jumătăți simetrice și complementare, Muzeul de Artă din Philadelphia este locul unui alt experiment inedit și la fel de interesant. Cel mai important exponat și punctul de pornire al unei expoziții dedicate schimbărilor din creația lui Henri Matisse în anii 1930 nu face parte dintre lucrările expuse în galeriile clădirii neoclasice de pe colina Fairmount, ci se află la câteva sute de metri distanță, pe Benjamin Franklin Parkway, printre comorile Fundației Barnes!
În 1930, creația lui Matisse este, de câțiva ani buni, cantonată în rutină. Stabilit la Nisa încă din timpul Primului Război Mondial, artistul continuă să contureze – au fost ani în care n-a pictat aproape deloc – odalisce depersonalizate în interioare aglomerate, cu iz oriental. Invitat la Pittsburgh, ca membru în comitetul de selecție al expoziției Carnegie International, face o escală la Merion, o suburbie a Philadelphiei. Aici, doctorul Albert C. Barnes, un inventator de succes, înființase încă din 1922 o fundație care-și propusese să educe doritorii, indiferent de experiența lor anterioară, „să privească arta“. Printre sutele de lucrări dintr-o colecție eclectică, dar focalizată în special pe arta modernă, se numărau deja o serie de tablouri de Matisse. Cu ocazia vizitei, Barnes îi comandă pictorului francez o frescă de mari dimensiuni pentru salonul principal al vilei ce adăpostea fundația. Reîntors în Franța, Matisse lucrează intens la noua decorație murală pe care o intitulează La Danse, ecou peste decenii al tabloului cu același titlu pictat în 1910 pentru negustorul rus Serghei Șciukin. Procesul de creație a fost unul dificil: o primă variantă este abandonată ca nefiind destul de „decorativă“; o a doua (aflată acum la Muzeul de Artă Modernă al Parisului) are dimensiunile nepotrivite pentru spațiul desemnat, delimitat de arce arhitecturale, din vila construită după planurile arhitectului Paul Philippe Cret; de-abia o a treia variantă este instalată în 1933. Povestea unui proces creator plin de meandre este ilustrată de scrisori și fotografii istorice expuse la Fundația Barnes, în timp ce o secțiune specială a expoziției de la Muzeul de Artă include o serie de schițe pregătitoare. La Danse se află în continuare în aceeași poziție în care a fost inițial amplasată. Clădirea din Merion (cu interiorul și alcătuirea simezelor rămase așa cum fuseseră în 1951, la moartea colecționarului) a fost reconstituită în centru cultural al Philadelphiei, „drapată“ într-un înveliș modern.
Elementele unui noi proces creativ, pe care Matisse l-a rafinat în timp ce lucra pentru comanda lui Albert Barnes, au dat un nou impuls imaginației artistului; mai mult, ele vor fi legate de tot ceea ce a produs nu numai în anii 1930 dar și în perioada de efervescență de după cel de-Al Doilea Război Mondial… În primul rând, așa cum demonstrează studiile și desenele preliminarii ale Dansului, începe să decupeze bucăți de hârtie în diferite forme geometrice, schimbându-le constant amplasarea, în căutarea unui echilibru între formele cvasi abstracte și limitările generate de spațiul arhitectural arcuit. Tot acum, Matisse adoptă fotografia pentru a documenta etapele succesive ale evoluției unei anume lucrări, studiind ulterior aceste serii de imagini pentru a decide ce este esențial și ce este superfluu pentru creația respectivă. Ambele procedee îl ajută pe artist să se distanțeze din nou de realism și să-și regândească picturile în termen de forme, pete de culoare, modele ornamentale.
Tot ceea ce Matisse a realizat în anii 1930 reprezintă o altă fațetă a constantei sale străduințe de a reconcilia dionisiacul și apolinicul, voluptatea formelor cu ordinea și eleganța. Ca desen și compoziție, modifică contururi și proporții într-un spațiu aplatizat, până când figurile și suprafețele ce le înconjoară – Yin și Yang – sunt în echilibru. În ceea ce privește paleta, alternează mici zone de mare intensitate, cu nuanțe care se schimbă și se ciocnesc cu rapiditate, cu altele, „calme“, cu suprafețe mai mari într-o singură culoare. Printre remarcabilele picturi expuse la Philadelphia, Grand nu couché (1935), adus din Colecția Cone a Muzeului de Artă din Baltimore, ilustrează cel mai bine modul în care senzualitatea formelor este sublimată într-o compoziție în care arabescurile decorative, voit exagerate, coexistă și se confruntă cu un caroiaj aproape strict al fundalului. Un portret într-o dominantă rochie albastră al Lydiei Delectorskaya, secretara, modelul și muza sa din acei ani, ilustrează și el, în pofida abundenței de volute pompadour, transformarea de stil de la languroasele imagini ale deceniului precedent la o rigurozitate constructivă pe care creațiile lui Matisse n-au mai avut-o din anii confruntării cu cubismul lui Picasso. Schimbările se extind dincolo de pictură. Amplasate pe peretele opus schițelor pentru La Danse, ilustrațiile desenate pentru un volum de poeme de Mallarmé, reprezintă un același tip de sinteză între decorativism și rigoare arhitecturală care apare și în cartonul pregătitor pentru tapiseria Nimfă în pădure. În 1939, Matisse concepe scenografia și costumele pentru baletul intitulat, stendhalian, Roșu și negru, coregrafiat de Léonide Massine pe muzica Simfoniei I de Șostakovici. În sala în care se derulează un film cu fragmente ale montării, regăsești două mici colaje – Două balerine, Balerină pe fond roșu – care reprezintă o verigă ce unește inechivoc Dansul de la Barnes cu decupajele din hârtie colorată, mărturie a extraordinarei creativități a lui Matisse în ultima decadă a lungii sale cariere.
Sărbătorind centenarul instituției și un deceniu de la inaugurarea noii clădiri din Philadelphia, Fundația Barnes a organizat o retrospectivă dedicată operei lui Amedeo Modigliani care, alături de Cézanne, Renoir sau Matisse, este unul dintre artiștii cel mai bine reprezentați în colecție. Cele 16 lucrări de aici nu au fost însă incluse în expoziție. Cerințele de a păstra intactă geografia plină de ciudățenii a sălilor în care Barnes și-a expus comorile este atât de strictă încât mutarea cu câțiva zeci de metri, sub același acoperiș, a unui relativ mic număr de lucrări a fost de neconceput. Vizitatorul, interesat de comparații – în termen de modele sau gesturi – între tablourile doctorului Barnes și cele aproape 50 de exponate aduse de peste mări și țări, a trebuit să treacă, înainte și înapoi, o graniță invizibilă, dar persistentă.
„Modigliani Up Close“/ Modigliani văzut de aproape“, inaugurată în aceeași zi ca și expoziția Matisse de la Muzeul de Artă, s-a dorit o prezentare a rezultatelor unor serii de investigații – folosind cele mai noi tehnologii – a materialelor și metodelor folosite de artist în creația sa. În urma explorărilor, s-au identificat urmele unor vechi picturi sub stratul vizibil azi și au fost prezentate trei noi posibile adăugiri la catalogul operei unui artist a cărui moștenire abundă, de altfel, de falsuri. S-a demonstrat că paleta sa de culori și modul de a folosi pensulele erau mai puțin limitate decât se credea. S-au descoperit urme de ceară pe creștetul capetelor din piatră, conferind veridicitate legendelor despre dorința artistului de a recrea în atelierul său atmosfera unui vechi templu. (Opt chipuri dăltuite în calcar sub influența prietenului său Brâncuși între 1911 și 1913 sunt grupate aici cu un efect spectaculos.)
Mai puțin interesat de aceste aspecte tehnice, publicul nu poate decât să se bucure de reîntâlnirea cu un univers devenit familiar în suta de ani care au trecut de la moartea acestui „artist blestemat“, o lume care, la Philadelphia, arată mai puțin manierist-uniformă, mai puțin ancorată în șabloane decât în alte retrospective care i-au fost dedicate. Influențe clare – Renașterea târzie, Toulouse-Lautrec, măștile africane și primii pași ai lui Picasso pe calea cubismului (Nud cu cămașă, Nud cu colier din coral), siluetele „jucătorilor de cărți“ cézanne-ieni (Tânărul ucenic, Elvira sprijinindu-se de o masă, Micul țăran) sunt parcă mai bine ascunse de gesturi și sensibilități personale. Unele dintre aceste trimiteri sunt parcă noi revelații. Pictat în sudul Franței, Băiat în pantaloni scurți are ceva din căldura aurie și melancolică a unei picturi de Bonnard. Și mai surprinzător, Tânără femeie purtând o rochie galbenă (1918) are un fundal al cărui pattern decorativ amintește pictura lui Matisse. Mental, treci o altă graniță invizibilă care te duce cu gândul la cuvintele lui André Malraux: „Arta este un continent cu frontiere indistinctibile.“