În 2020, în limba spaniolă a apărut o culegere de texte semnate de Mario Vargas Llosa, dedicate, toate, lui Jorge Luis Borges. Cu o foarte largă cuprindere cronologică (de la un interviu luat la Paris în 1963, cu ocazia prezenței lui Borges acolo, la șaizeci și cinci de ani, deja celebru și deja orbit în plin turneu european, până la o mică reflecție biografică elaborată tot la Paris, în 2014), Medio siglo con Borges (Jumătate de secol cu Borges) adună între coperți articole, conferințe, recenzii și însemnări despre viața și opera argentinianului care a pus decisiv literatura țării sale pe marea hartă a literaturii universale. Cartea amintește cumva, prin lejeritatea stilului și accesibilitatea formulărilor, de La novela en América Latina. Diálogo entre M.Vargas Llosa y G.García Márquez (Două singurătăți. Despre roman în America latină), unde era consemnată discuția dintre Llosa și Márquez din 1968, dar trimite și către Cartas a un joven novelista (Scrisori către un tânăr romancier) sau către La verdad de las mentiras (Adevărul minciunilor), unde Llosa comenta autori clasici și teoretiza tehnicile prozei de ficțiune, dimpreună cu alte variate chestiuni de estetică și istorie literară.
Scriitorul peruan a decis să-și antologheze luările de poziție față de Borges o dată pentru a-și reconfirma în timp fascinația veche pentru „subtilitatea lumii borgesiene“, „atât de neobișnuită ca tematică și atât de diafană și elegantă în exprimare“, și încă o dată pentru a dovedi că un autor foarte diferit de scrisul său e mai stimulativ ca unul cu care împărtășește afinități. „Puțini scriitori sunt atât de îndepărtați decât Borges de ceea ce demonii mei personali m-au determinat să fiu ca scriitor: un romancier intoxicat de realitate și fascinat de istoria care se petrece în jurul nostru și de cea trecută, care cântărește foarte mult la prezent. Nu am fost niciodată tentat de literatura fanstastică, și puțini autori ai acestei tendințe sunt printre preferații mei. Temele pur intelectuale și abstracte, fără vreo legătură cu realitatea, precum timpul, identitatea sau metafizica, nu m-au preocupat niciodată prea mult și în schimb, chestiuni atât de pământești precum politica și erotismul – pe care Borges le disprețuia sau le ignora – au un rol esențial în ceea ce scriu“. Cu alte cuvinte, „frumusețea și inteligența lumii“ pe care le-a creat Borges l-au ajutat în a descoperi limitele și imperfecțiunile propriei lumi, ale propriului scris. E un gest de remarcabilă onestitate profesională pe care un reper nobelizat al prozei contemporane îl face față de un clasic latino-american care a inspirat o grămadă de scriitori importanți (Borges moare în 1986, la 87 de ani).
Textele lui Llosa dezvăluie o mulțime de detalii biografice și intelectuale ale subiectului, unele dintre ele puțin cunoscute: educația sa profund europeană, mai ales franceză (responsabilă de imensa apertură intertextuală și imaginară a literaturii borgesiene), relația psihanalizabilă cu mama sa și cu strămoșii săi militari, sublimarea sexualității în tematici cerebrale și spirituale, recuperarea erotismului la bătrânețe (printr-o fericită relație asumată public), rezonanța polițistă, culturală și livrescă a prozei, pasiunea pentru istorie și mitologie, austeritatea locuinței și a existenței sale cotidiene (cu pregnanta prezență a bibliotecii, ca obiect și ca preocupare), raporturile cu regimurile politice care s-au succedat în Argentina (unele regretabile, cum ar fi pasagerele însoțiri cu unii dictatori de tristă amintire), raporturile față de genul poetic și față de cel prozastic (Borges își considera proza o formă continuă de poezie), preferințele pentru anumiți autori din afara arealului hispanic (Faulkner, Flaubert, Blake, Shakespeare, Dickens, Homer, Dante, textele de saga vikingo-islandeze, poveștile arabe și orientale, filosofia lui Zenon și Schopenhauer, mistica lui Swedenborg), opiniile față de război și politicienii de orice fel (între ele, două declarații sunt percutante: politica „este una dintre formele plictiselii“, respectiv „eu sunt un vechi anarhist spencerian și cred că statul este un rău, dar deocamdată este un rău necesar“), performarea în proză scurtă în detrimentul romanului, abandonarea agnosticismului și sensibilizarea religioasă subită, odată cu apropierea morții ș.a.. Toate acestea nu sunt altceva decât dezvoltări ale unor atitudini pe care Llosa le consideră definitorii pentru literatura borgesiană: disprețul pentru bogăția și avantajele vieții concrete, în favoarea atașamentului obsesiv pentru lectura infinitei arhive mondiale de pagini tipărite, pentru limbi și etimologii, pentru idei, pentru abstracțiuni și jocuri mentale, pentru narațiuni, pentru personaje, simboluri și morfologii stratificate cultural. Îi declara Borges mai tânărului său emul în 1963, la Paris: „memoria mea este atât de plină de versuri, că nu cred că voi avea nevoie de cărți de poezie. Eu însumi sunt un fel de antologie a mai multor literaturi. Eu, care îmi amintesc prost circumstanțele propriei vieți, pot să vă spun la nesfârșit, până vă plictisiți, versuri în latină, în spaniolă, în engleză, în engleza veche, în franceză, în italiană, în portugheză“. Mai pe scurt, „multe lucruri am citit, puține am trăit“, de unde efortul permanent de a transforma orice în ficțiune, de a găsi cele mai banale pretexte pentru etalarea unei debordante erudiții.
Probabil cel mai consistent și mai relevant text din antologia lui Llosa este cel din 1987, Ficțiunile lui Borges, un minunat eseu despre opera și stilul marelui argentinian, în povestirile căruia autorul nu încetează să repete că „există aproape atâtea idei câte cuvinte“. La fel de relevant mi se pare, însă, și poemul scris în 2014 special în memoria lui Borges, pus în fruntea vo lu mului. Redau din acest notabil experiment liric numit Borges și casa jucăriilor un fragment care în capsulează perfect tot ceea ce a crezut Llosa că înseamnă Borges pentru el: „Camera lui de jucării / a fost întotdeauna un / bazar, / tigri, oglinzi, pumnale, / labirinturi, / prieteni, cuțitari, / gaucho, vise, dubluri, / domni, / fantome asexuate. / Prea intelgent / pentru a scrie romane, / s-a multiplicat, insolit, / în povestiri / perfecte, cerebrale / și reci asemenea cercurilor. / Lecturile nesfârșite, / ima gi nația și sofismele / se jucau de-a v-ați ascunselea acolo, / și țestoasa lentă / câștiga întotdeauna cursa / în fața lui Ahile cel iute de picior.“
Jumătate de secol cu Borges e un volum despre doi scriitori care se privesc în oglindă și oferă o unică reprezentație: aceea a literaturii care întotdeauna premerge, inspiră și urmează viața.