Scenograful definește o lume, o așează într-un spațiu, o determină să se exprime acolo, să atingă poezia, să convingă, îi dă dimensiune la vedere, îi creează coordonatele în care să respire, să se miște, să zboare, să existe. Scenograful este cumva mai mereu „între“. Între sine și celălalt, între regizor și textul pe care acesta i-l propune, între tipul său de limbaj, de decodare și celelalte, între simțul regizorului și cel al actorului, ducînd, în același timp, propria aventură, propria fantasmă asupra vieții sau a ficțiunii. Este artistul-însoțitor prin definiție. Cel care stă alături, cel care vorbește pe limba sa exprimînd gîndul celuilalt și, deopotrivă, pe al său. Este o profesiune în care orgoliul este fatal pentru că arta aceasta este pusă fundamental sub semnul modestiei profunde, al celui care construiește pentru ochi, fără să scoată ochii. Este arta prin care se definește viziunea „celuilalt“ fără ca asta să afecteze propriul drum și stil. Este o continuă diplomație în care spiritul nu poate fi abandonat, propriul eu nu trebuie trădat în niciun fel și, totodată, el trebuie să topească viziunile, înțelegerea celuilalt/ celorlalți. Să le fie suport, să le țină și susțină confesiunea. Să mergă împreună, fără să-și părăsească sinele.
De la Helmut Stürmer am învățat mult despre teatru și despre mine. Despre ce înseamnă rigoare, muncă, pasiune, nebunie. Ce înseamnă timpul, spațiul, visul însuși. La ediția din 2006 a Festivalului Național de Teatru, foaierul Teatrului Național din București i-a aparținut, pe toată perioada Festivalului, artistului-scenograf Helmut Stürmer pentru o vastă expoziție personală. O expoziție cu volume mari, cu păpuși gigantice, pe care le-am recuperat cu greu din Vama Chitila. Curatorul expoziției a fost Vittorio Holtier, care a muncit cu o devoțiune rară pentru colegul său, pipăind obiectele, schițele, ca și cînd gestul apartenenței era necesar înainte de a le da ordine. A fost omagiul meu, ca director de festival și al întregii echipe pe care o conduceam atunci, față de un geniu. M-am însoțit cu lumile lui Helmut Stürmer și cu o parte din formele viselor lui Vlad Mugur și Silviu Purcărete, regizorii cu care el a călătorit, tulburător, în realități și ficțiuni. Am privit ore și ore schițe, variante amănunțite, perspective complet diferite pentru aceeași scenă, machete cu decoruri în miniatură, luminate, gata pentru a ține povestea unui text, a unui autor, a unui regizor, a actorilor. Fotografii superbe povesteau, la rîndul lor, despre o parte din montările la care a colaborat în lume, dar și la noi, după 1990. Prea puține documente avem, însă, din ce a făcut la Bulandra, să spunem, pînă a plecat din țară, în 1977, din spectacolele montate aici sau la Sidney, de pildă, cu Liviu Ciulei sau cu David Esrig la Köln sau cu Dinu Cernescu, Sanda Manu, Vlad Mugur, Dan Nasta la Sibiu, Arad, Cluj, Brașov, București. Cu Tompa Gabor, cu Alexandru Dabija, mai încoace. Avem, din fericire, filmele mari realizate atunci de Veroiu, Pița, Tatos, Gabrea, Nunta de piatră, Duhul aerului sau Dincolo de nisipuri. Expoziția mi s-a părut un teritoriu tampon, de mare respirație culturală, în care spectatorul pășea și, fără să fie conștient, era îmblînzit, pregătit, ca într-un prolog, pentru atîtea și atîtea alte vise teatrale spre care urma să urce.
L-am numit pe Helmut Stürmer Însoțitorul.
În mijlocul orașului vechi al Bucureștiului, între orient, balcani, urme ale comunismului și tușe de occident, în cîteva săli de la ARCUB, se află o bijuterie. Una dintre cele mai puternice expoziții de autor pe care am văzut-o. O confesiune și un spirit care circulă de colo, dincolo, prin vasele comunicante ale creației unui artist cu harul unui constructor. Cu mintea doldora de idei și imagini, de cromatici, de texturi, de desene fantastice, de un oniric absolut și machete minimaliste, cu mii de detalii, ca o trecere prin dimensiunile lui Gulliver și țările lui, de panouri-colaj cu fotografii din atîtea spectacole făcute sau nu, aburi de vis și realitate, de concret și efemer, de fotografii-tablou, imense, luxuriante ca barocul din Artaserse.
Rigoarea cu care scenograful lucrează pentru orice fel de scenă se simte întotdeauna pînă în cel mai mic detaliu. Este lumea lui, particulară, intimă, personală, cu toate emblemele și blazoanele ei și, în același timp, a tuturor regizorilor cu care a lucrat. Este lumea lui Helmut Stürmer. Un aristocrat. Un spirit enciclopedic. Și foarte tînăr. Și foarte proaspăt. Și foarte non-conformist. Este, în același timp, și lumea lui Shakespeare, Brecht, Cehov, Pirandello, Gorki, Bulgakov, Goethe, Molière, Neil LaBute, Ionesco, Jarry, a lui Mozart, Wagner, Donizetti sau Leonardo Vinci. O lume puternică, virilă, barocă, luxuriantă sau, dimpotrivă, o lume sordidă, în descompunere, tristă, melancolică. Universuri în culori tari sau patinate, universuri în care lemnul și/sau fierul poartă conversația cu memoria artistului, a teatrului, a noastră. Seriozitatea lui Helmut Stürmer, harul său ca observator și comentator al înălțimilor și abisurilor, iubirea de dincolo de viață și de moarte față de teatru, de scenă, de artă, de valoare, cultura vastă, minuțiozitatea din stampele japoneze, știința de a comunica cu sine și cu ceilalți, inteligența cu care și-a însoțit regizorii de teatru sau de operă, provocarea să fie mereu altfel, păstrînd reperele stilului recognoscibil, vîna de mare artist purtător de universuri deschise m-au marcat spiritual. În discursul său s-a strecurat mereu și ludicul. Nebunia bufonului. În sfîrșitul de lume din Azilul de noapte al lui Ciulei, în lemnul acela improvizat în forme de adăpost, în liniile interioarelor din cadrele strînse și tandru mîngîiate de lumina opaițelor din Dincolo de nisipuri, al lui Gabrea, în simbolul crucii și al morții în Hamlet-ul lui Vlad Mugur, în fabuloasele picturi pentru Faust de pe pereții halelor de la Sibiu și Edinburgh, în barocul cel mai rafinat și senzual din Artaserse, amîndouă spectacole-semn și al relației cu Silviu Purcărete, acolo este Helmut Stürmer amprentă în memoria mea subiectivă. Ca și în zecile de măști ordonate matematic într-un afiș ce-i poartă semnătura. Mă opresc și îl privesc zilnic pe peretele alb al casei mele. Cine sînt eu?… Acolo, în desenele lui, măștile teatrului se amestecă în taină cu măștile actorului, cu măștile și poveștile din eu-l meu. Cred că, uneori, am locuit în aceleași povești cu măști ale lui Helmut Stürmer. Asta și fiindcă l-am adorat pe Paul Bortnovschi. Sau pe Liviu Ciulei. Sau pe Vlad Mugur. Sau pe Silviu Purcărete.