Chipul unui regizor este dat de formele spectacolelor sale. Unele sînt rotunde, altele colțuroase, unele sînt veritabile bijuterii, opere de artă unice și irepetabile, altele sînt forme fără fond, greu să le precizezi desenul. Unele spectacole se întind mai mult și predomină în fizionomia creatorului, definind-o, altele abia dacă se văd. Sînt simple tușe, încercări, pauze, opriri, treceri. Fără asta, însă, nu se poate. Acestea sînt însemnele zbaterii fără cuvinte, ale căutărilor de zile și de nopți în șir, ale neliniștii. Toate la un loc și fiecare în parte alcătuiesc imaginea regizorului și îi marchează valoarea. Îi dau, de fapt, expresia. Acest chip este viu. Mereu în mișcare. Se închide, se deschide, palpită, trăiește, se modifică. O operă veșnic deschisă, cum ar spune Eco, un chip mereu altul, care inspira, însă, același spirit, misterul și anvergura lui. Metamorfoza pe care spectacolele o provoacă imaginii regizorului este binecuvîntarea spiritului. Nu se alterează.
Privindu-l pe Alexandru Dabija, văd unele dintre spectacolele sale care rezonează cu descoperirile mele în relație cu el și cu lumile lui ficționale. Cu felul lui histrionic și profund de a citi, într-un cult imens față de cuvînt. Și de ludic. Orfanul Zhao, Frații, Manuscrisul de la Saragoza, Jucăria de vorbe, Mult zgomot pentru nimic, Colonelul Pasăre, Colonelul și păsările, Înșir’te mărgărite, Aventurile lui Habarnam, Creatorul de teatru, Absolut, Ionesco – 5 piese scurte, Rosto, Scapino, O scrisoare pierdută, Lola Blau, Gaițele, Trei surori, Pyramus & Tisbe… Și văd spiritul unui complex om de teatru. Nu doar cel al regizorului de valoare. Văd ce înseamnă teatru-cuvînt, interpretare, detaliu, nuanță, ludic, protest, ACTOR, scenografie, lumină, materiale acceptate de scenă, culoare, muzică, sonorități, texturi, spectator. Teatrul este mediul vital pentru Alexandru Dabija. Este forma lui profundă și fundamentală de exprimare în cetate a sinelui său de artist. Teatrul îl face să se simtă ca peștele în apă. Și de asta, spectacolele lui au un aer de normalitate, de facere firească, fără nimic ostentativ, exterior, fără demonstrații de dragul demonstrației. Clasic și modern, avangardist și postmodernist, calm, ironic, revoltat, el este un constructor. În fiecare spectacol se simte smerenia în fața creației, în fața miracolului. Dar și făcutul cu ochiul. Ironia și auto-ironia. Giumbușlucurile pe care le faci cu tine și cu viața ca să reușești să mergi mai departe, uneori. Semnele teatrului său sînt esențiale tocmai pentru că sînt asumate, pentru că îi aparțin și știe să le stăpînească. Căutarea acestiu om de teatru este aceea, continuă, de a-și perfecționa instrumentele, de a le induce, magic, puterea metamorfozei, de a finisa un gînd, un gag, un sunet, o cortină de lumini, un accent pe o idee, pe o poveste. El este într-o veșnică și lucidă competiție cu mijloacele sale de expresie, cu nuanțele, cu partea, cu întregul. Nimic nu este întîmplător. Se lucrează cu răbdare și cu minuție asiatică. Dar el este și un perfect histrion. Care se plimbă prin mințile și viscerele actorilor cu care face și preface o mie și una de povești. Teatrul lui este plin de umanitate, de vulnerabilitățile și neputințele noastre, de sensuri multiple și palimpsestice, de dantelării și ipostaze infinite ale artei actorului. Spectacolele lui au fost și sînt, de atîtea ori, un Manifest. O ieșire absolută din normă și convenții. Acea căutare care înseamnă asumare pentru că fără asta, nici în viață, nici pe scenă, nimic nu este. Un spectacol al său este o ieșire din timp. Acela imediat, palpabil. Este aventura sinelui. Lungul drum al artistului către sine însuși. Și de asta, cred, clipa stă puțin pe loc și ne îngăduie să o trăim. Să-i simțim greutatea. Greutatea lui aici și a lui acum. Taina teatrului. Și a vieții. Cu Alexandru Dabija am învățat alcătuirea unui spectacol ca o simfonie sau ca o muzică de cameră. Am ascultat împreună enorm de multă muzică, am discutat despre sau am tăcut. În jurul muzicii am țesut proiecții fel de fel. Împreună. Închid ochii și aud, și azi, sunetele din Grădina armonică, tonalitățile barocului, pe cele din Purcell, din tot ce nu e bătătorit. Aud și azi rîsul ca o acută a Mariei Callas cînd o ascultam tîrziu, în nopțile gerurilor de la Sinaia și azvîrleam pătimaș cu zarurile în nesfîrșite partide de table. Îi găseam, în fiecare dimineață, pe soții Ralian năuci de nesomn, neînțelegînd ce zgomot hîrîitor se aude din pereți și îi ține trezi. Ne miram și noi cabotin, dar nu mărturiseam. Ne-am prins în firele poeziei lui Emil Brumaru și am stat acolo, într-o scorbură de une am privit lumea. Și am înțeles-o. Altfel. La Ruginești, cîndva, am privit ore în șir lacul de la Bicaz. Amurgul a învinețit cerul, apele și pămîntul. Iar vocile noastre veneau de nicăieri. Și se duceau departe, adînc în noi. Ca Narcis, ne-am reflectat în apa întunecată a lacului. Am văzut acolo chipul prieteniei. Al însoțirii. Și firele unei legături pe care doar apa le-a înfățișat. Tot ca pe o mare taină.
Mai este ceva care îi dă forță și expresivitate acestui artist: Alexandru Dabija este un excepțional cititor. Inteligența lecturii anticipează imaginile montării. Varietatea lecturilor este conținută în fiecare spectacol, în underground. Ea traversează, în subterane, fiecare montare, de la un capăt la altul, și o alimentează cu lumină. Citind cu simțurile, Alexandru Dabija este, în spectacole, un interpret. Este un virtuoz care face ca textul să ajungă la spectator purtînd amprenta minții sale. Intermediarul, cum spune Brook. Dacă se întîmplă, uneori, ca citind să nu pici pe nimic extraordinar, Alexandru Dabija îți arată că ai greșit. Că acolo există ceva major. Nabokov scria undeva că „fiorul artistic este cea mai înaltă formă de emoție pe care umanitatea a dobîndit-o atunci cînd a descoperit arta“. Fiorul artistic, magia, nevăzutul, străbat spectacolele lui Dabija și pentru că el are harul intermediarului, al celui care găsește puterea cuvîntului, egală cu orice împărăție. Spiritul unui singur cuvînt, revelator pentru întregul unei viziuni regizorale, egalul oricărei bogății palpabile, concrete. Aici stă harul, vocația și misterul unui alt fel de regizor. De aceea, nu poate fi comodă prezența lui în cetate. Se înclină mereu doar în fața VALORII. Și ne ajută să ajungem la ea. Sau să aspirăm, măcar, la asta, la forța revelatorie a cuvîntului și a teatrului. Ca în Parabola prințului, acolo unde artistul, poetul, descoperă un cuvînt egal cu palatul Împăratului Galben. Urmașii poetului caută încă cuvîntul care să cuprindă universul. Dabija l-a găsit. Cuvîntul este TEATRUL.