Puține lucruri sunt mai detestabile decât așa-numitul esprit de
corps. Simpla apartenență la o categorie socială, profesională,
religioasă ori identitară n-ar trebui să-ți confere drepturi
suplimentare față de cei care nu aparțin grupărilor auto-desemnate
ca superioare. Dacă, în interiorul breslelor, e normal să existe
ierarhii, adică individualități a căror excelență trebuie recunoscută,
ele devin inacceptabile atunci când întregi colectivități umane se pretind a
fi deasupra tuturor celorlalte. Dezvăluirile legate de activitățile nu tocmai
evlavioase ale unor membri ai Bisericii nu înseamnă nici pe departe un atac
la adresa instituției în ansamblul său, așa cum pretind, ritos, tot felul de
avocați din oficiu ai eclesiei naționale. În măsura în care sunt adevărate,
infracțiunile cu pricina (violuri și coruperi de minori) aparțin celor care le-au
perpetuat, și nu Bisericii ca atare. Și, prin urmare, ele trebuie tratate în
consecință.
Lucrurile sunt cu atât mai stridente
când în discuție se află o biserică ale
cărei aspirații hegemonice sunt clamate
insistent, cum e Biserica Ortodoxă
Română. Nu-ți poți consolida prestigiul
pretinzându-te infailibil și, în același
timp, să acoperi păcatele celor care
alcătuiesc comunitatea. Cu atât mai
mult cu cât e vorba de sacrilegii pe care
tu însăți, ca biserică, le condamni cu
asprime și-i muștruluiești pe enoriași
când s-au abătut de la calea cea dreaptă.
Nu poate exista o dublă măsură. Nu
poți fi cu sufletul în rai dacă o parte
din tine zăbovește prin bolgia infernului
dantesc. Din păcate, Biserica e alcătuită
din prea mulți indivizi ce se conduc
după perversa zicală „fă ce zice popa,
nu ce face popa“. Or, asta aruncă o pată
și asupra celor care și-au asumat cu
adevărat o misiune ce impune renunțări,
echilibru, reculegere și decență.
Regăsim aceste calități la ierarhii
BOR? La unii, da, la alții, mult prea
mulți și prea vocali, nu. Arhiepiscopul
Tomisului, Teodosie, de pildă, ține de
ani de zile capul de afiș al presei de
scandal. Numele Înalt Prea Sfinției
sale e rostit în mai toate coloanele
blestemățiilor (ca să folosesc un limbaj
specific zonei sale de activitate), de la
procesele de luare de mită și fals
intelectual la acuzații de corupție,
anchete privind trucarea examenelor
de admitere la Facultatea de Teologie
din Constanța, procese pentru obținerea
ilegală de fonduri europene. Nu lipsesc
nici acuzațiile de mărturie mincinoasă
și abuz în serviciu în formă continuată.
A fost, de asemenea, învinuit că a
semnat în anul 1987 un acord de colaborare
cu Securitatea. Despre poziția sa în
chestiunea Covid-19 și a războiului din
Ucraina s-a scris pe larg. Dar toate
acestea n-au împiedicat statul român
să-și manifeste recunoștința față de
neobositul lui zel, răsplătindu-l în 2002,
pe vremea atotputerniciei lui Adrian
Năstase, cu Ordinul Național „Steaua
României“ în grad de cavaler.
Nu mai miră pe nimeni că numele
lui Teodosie e vehiculat și în cel mai
recent scandal sexual din sfera BOR,
cel al „călugărului-amant“. Apărătorii
lui Teodosie invocă, după o tactică bine
însușită, „afrontul adus bisericii“. Dacă
e vorba de vreun afront, atunci el îl
vizează pe cetățeanul cu numele Macedon
Petrescu, devenit ulterior Teodosie. E
posibil ca în toate împrejurările invocate
arhiepiscopul Tomisului să fi fost acuzat
pe nedrept. E însă straniu că o față bisericească ajunge atât de des în primetime–
ul televiziunilor de știri. „Nu iese fum fără foc“, spune o cugetare înțeleaptă,
și nu se face abuz de tămâie acolo unde nu-și vâră coada Aghiuță. O fi
impunitatea lui Teodosie garantată tocmai de acel spirit de castă pe care l-am
invocat în debutul articolului? Nu știm. Cert e că nimeni nu pare foarte
deranjat, nici la vârful, nici la baza BOR de existența unui personaj în cel mai
bun caz controversat. Scandalurile vin și trec, prelații îngroașă obrazul și își
văd liniștiți de mica tarabă. Business as usual.
M-am referit la un singur exemplu, oferit de Biserică,
dar situația se poate generaliza. De vreo doi ani, a
revenit în forță tema „mândriei de a fi român“. Ea a
făcut posibilă accederea în Parlament a unui partid
explicit naționalist, anti-european și pravoslavnic.
Există întotdeauna și pretutindeni un curent autohtonist,
profund reacționar și tradiționalist. El e alcătuit, în general, din oameni care
nu acceptă alteritatea, fiind incapabili să țină pasul cu schimbările politice
și de mentalități ale epocii. Din acest motiv, adepții AUR se simt mai bine în
compania iei și a ițarilor din vremea lui Zelea Codreanu, decât în contemporaneitatea
blugilor zdrențuiți și a gadget-urilor electronice.
În ce mă privește, sunt cât se poate de confortabil în pielea mea de
român. Îmi percep identitatea ca fiind rezultatul unei evoluții fericite și
norocoase a speciei umane – așa cum s-a întâmplat, de altfel, cu toate popoarele
actuale. Nu invidiez pe nimeni și nu știu de ce aș fi invidiat pentru ceea ce
sunt. Tocmai de aceea, uzul și abuzul de „mândrie națională“ îmi repugnă.
După cum îmi repugnă și șovinismul altora. Dar nu am să ader la ficțiunea
în fața căreia se prosternează adepții naționalismului pur și dur. Sunt români
care-mi plac și sunt românii care-mi displac. Sunt români pe care-i disprețuiesc,
dar și români care-mi sunt indiferenți. Sunt români pentru care aș face orice
sacrificiu, dar și români pentru care nu aș mișca niciun deget. Ceea ce ne
unește e limba, acest instrument miraculos pe care mult prea mulți dintre
cei care adorm și se scoală cu naționalismul și românismul în gură îl pocesc.
Cum să cred în sentimentele lor, când cad ca muștele la primul examen pe
care-l au de trecut?
Naționalismul primitiv e alimen –
tat – ce e drept – și de multe decizii
neinspirate ale conducerii Uniunii
Europene. Primii care au sesizat că e
ceva putred la Bruxelles au fost britanicii.
Cu instinctul lor infailibil atunci când
vine vorba de încălcarea democrației,
ei au preferat să-și cultive insularitatea,
renunțând la avantajele, nu puține, ale
unei „piețe comune“. Dar faptul că la
vârful Uniunii Europene s-a aglomerat
o nefericită generație de politicieni,
care când nu sunt obtuzi, sunt „progre –
siști“ nu înseamnă că proiectul în sine
e greșit. Dimpotrivă, îl consider una
din cele mai mărețe idei politice, sociale,
economice și culturale gândite de lumea
modernă. Culmea nerușinării e că cei
mai indignați de birocrația și inflexibi –
litatea stupidă a celor de la Bruxelles
sunt politicienii care, aici, în țară, se
comportă exact ca neisprăviții pe care-i
denunță.
Avvem, în exemplul de
mai sus, o situație
în care l’esprit de corps
pare să nu funcțio –
neze. În realitate, e
pură demagogie.
Criticând Bruxelles-ul, acești neicanimeni
transferă răspunderea pentru
eșecurile lor răsunătoare asupra
unei entități abstracte. Pentru
români, Bruxelles-ul e la fel de
îndepărtat ca planeta Jupiter. Dar
tocmai acel „patos al distanței“ face
ca ura să fie mai clocotitoare – așa cum
a fost ura față de George Soros, străinul
care voia să distrugă mirabila Românie,
transformat într-un bau-bau diabolic
de uz general. (În paranteză fie zis,
Soros a confirmat în ultimii ani multe
din potlogăriile ideologice care i s-au
pus în cârcă – deși nu e vorba de cele
care-i să-i fi privit direct pe români).
Nu întâmplător, în țări nemo –
dernizate sau cu o modernizare discuta –
bilă, alianța dintre politicieni și factorul
religios pare indestructibilă. Nu e
nevoie să reamintesc rolul de prim
rang al patriarhului Kirill în declanșarea
și menținerea stării de război a rușilor
împotriva Ucrainei. Ieșirile sale publice
par decupate dintr-un manual de de –
monologie, unde Satan se înveșmân –
tează în odăjdii pentru a-și rosti mai
convingător mesajul infernal. Tot un
act de demonism – pentru că falsifică
circuitul firesc al exercițiului democratic
– e și alianța de la noi dintre unii
politicieni și unii preoți. Influența pe care o au aceștia din urmă în mediul
rural (dar și în cel urban, într-o proporție mai însemnată decât ne imaginăm)
se convertește în voturi pentru cei care dețin controlul asupra fețelor bisericești.
Adică informațiile privind prea-lumeștile lor moravuri ori legăturile inavuabile
cu Securitatea. Mai mult ca oriunde, în cazul mediilor închise, ierarhizate –
cum e și cel bisericesc – spiritul de castă contribuie la alterarea evoluției
normale a societății, care e împinsă într-o direcție primejdioasă. Însoțirea
dintre feseniști și Biserică a reprezentat, în anii 1990, una din cauzele decisive
ale menținerii României în prizonieratul sărăciei, al corupției și securismului.
Principiul ascultării, îmbrățișat și de securiști, care-și obligau victimele
să le execute fără crâcnire ordinele, ajungând ca fiii să-și trădeze părinții și
nevestele bărbații, constituie garanția că privilegiile castelor nu vor fi știrbite
de eventualele intruziuni din exterior. Credința, care e o chestiune personală,
de mare intimitate, ajunge astfel o jenantă marfă de tarabă, ca oricare alta,
traficată de măsluitorii în sutane sau cu carnet de partid. Esența acestei
filozofii a Răului – „corb la corb nu-și scoate ochii“ – s-a banalizat atât de
mult, încât nu există șanse reale ca lucrurile să intre pe un făgaș normal.
Complicitățile și vinile neispășite au transformat lumea într-un bâlci al
deșertăciunilor pe cât de tragic, pe atât de grotesc.