Când s-a prăbușit comunismul în Europa? Dar oare s-a prăbușit el cu adevărat? Toată lumea pare de acord în a fixa minunatul an 1989 drept moment de răscruce al istoriei, când – în câteva luni de zile – toate țările numite „socialiste“ au încetat să existe ca țări socialiste devenind țări normale, adică țări ca toate celelalte. Dacă în 1988 vechile lor numiri datând din vremea ocupației sovietice continuau să fie numirile oficiale, la sfârșitul lui 1989 țările Europei de Est își recăpătaseră identitatea.
Schimbarea din 1989 n-a fost doar terminologică: ea a însemnat schimbare de regim politic. Anul 1989 rămâne doar simbol, pentru că nu toate schimbările dramatice de atunci s-au petrecut în limitele unui singur an calendaristic. Revenirea în forță a SOLIDARITĂȚII poloneze, legiferarea ei, și promisiunea unor alegeri libere datează din 1988. Tot în 1988 lua sfârșit lunga domnie a șefului comunist maghiar, Kadar: înlocuirea dinozaurului cu o echipă reformatoare deschidea drumul schimbărilor decisive care aveau să modifice viața politică nu doar în Ungaria, ci și în Estul Europei. A urmat momentul reînhumării, cu onorurile cuvenite, a lui Imre Nagy și a martirilor Revoluției din 1956, revoluție înecată în sânge de sovietici. Punct culminant – deschiderea frontierei, până atunci etanșă, dintre Ungaria și Austria, dintre blocul comunist și lumea liberă, în septembrie 1989. Vara lui 1989 găsea Polonia condusă de primul guvern necomunist din istoria postbelică a țării, guvernul lui Mazowiecky, reprezentantul Solidarității. Acesta câștigase alegerile libere cu 99% din voturi.
Căderea Zidului Berlinului și a lui Honecker, demisia guvernului comunist de la Praga, înlocuirea de la putere a lui Jivkov în Bulgaria și, în fine, Revoluția din decembrie de la noi s-au desfășurat într-un timp istoric atât de scurt, încât aceste fantastice evenimente s-au unit, în mintea tuturor, într-unul singur.
Comunismul continua să stăpânească însă mare parte din teritoriul Europei. A trebuit să eșueze lovitura de stat de la Moscova contra lui Gorbaciov din august 1991, pentru ca ciuma roșie să bată cu adevărat în retragere. Pierderea Țărilor Baltice, partea cea mai civilizată a răposatei Uniuni Sovietice, apoi a Georgiei, proclamarea independenței Moldovei și apoi a Ucrainei au marcat vizibil desfacerea în bucăți a URSS. Comunismul sovietic s-a retras treptat în limitele geografice ale teritoriului de unde pornise nenorocirea.
Asta pentru a nu mai pune la socoteală dictaturile sângeroase de tip sovietic răspândite pe tot globul și susținute de Kremlin; criminalii care au condus câțiva ani țări precum Etiopia, Angola, Afganistanul, Mozambicul, Nicaragua și altele au căzut treptat unul după altul imediat ce n-au mai sosit banii și armamentul de la Moscova.
Nici chiar acea parte a Imperiului Țarist despre care se credea că se află într-o uniune organică cu Moscova – e vorba de Ucraina – nu a admis până la urmă comunismul, care încearcă acum să i se impună din nou cu forța armelor.
Când a căzut deci comunismul? Încă nu a căzut complet. Penultimul act al prăbușirii s-a jucat în centrul Kievului, când, în urmă cu opt ani, penultimul dictator roșu, gonit de mulțimea înfuriată, fugea din țara pe care până atunci o guvernase.
Simbolurile comuniste au dispărut înaintea comunismului ca regim, politic: stelele roșii, drapelul roșu, portretele lui Marx, Engels și Lenin, citatele din „clasicii marxismului“ devenite lozinci repetate la infinit, îndoctrinarea în masă a populației prin așa-numitul învățământ politic au fost primele semne ale teroarei roșii care s-au pulverizat rapid, spontan, fără ca vreo lege să le interzică. Oamenii s-au debarasat de ele ca la comandă, reinventând respirația normală.
Cea mai mare parte a fostului imperiu sovietic respiră acum în voie. Abia atunci când popoarele din Federația Rusă, precum și milioanele de furnici chineze vor câștiga și ele normalitatea, se va fi închis cea mai sîngeroasă pagină a ultimului secol, iar comunismul va fi devenit cu adevărat istorie.