Autorul filmelor Periferic (2010) și Neindentificat (2020), Bogdan George Apetri, revine cu un thriller care amintește prin duritate și cruzime de Câini (2016) al lui Bogdan Mirică. Dezvoltarea sa e cumva liniară, regizorul își alege un singur personaj și-l urmărește până la capăt, însă traseul nu este unul oarecare, ci unul destinal, fatidic. O novice de la mânăstire, Cristina Tofan (Ioana Bugarin) urcă într-un taxi condus de Albu (Valeriu Andriuță), fratele unei alte călugărițe cu care Cristina a legat o relație de prietenie, maica Mina (Nora Covali), pentru un drum în oraș. Taximetristul îl mai ia în mașină pe doctorul Ivan (Valentin Popescu) care merge la același spital ca și Cristina spre nemulțumirea fetei. Acolo, fata care se schimbă la o margine de drum cu haine obișnuite, o rochie albastră, merge la un cabinet de obstetrică și ginecologie, deși față de doctorul Ivan acuză dureri de cap, fapt care ne ajută să intuim drama unei sarcini nedorite. În mod evident, acesta este secretul Cristinei și cum vom afla ulterior pe parcursul anchetei conduse de inspectorul de poliție Marius Preda (Emanuel Pârvu), fata merge la cabinet pentru un avort la care renunță în ultima clipă. La întoarcere, în locul lui Albu, ia un taximetrist oarecare ca s-o ducă la mânăstire. Popasul pe care îl solicită fata, pentru a se schimba din nou, reprezintă ocazia ca acest taximetrist s-o ducă pe un drum pustiu, locul pare același cu al primului popas, s-o violeze și să încerce s-o ucidă. A doua parte a filmului cu aceeași dezvoltare liniară îl prezintă pe inspectorul de poliție Marius Preda conducându-și sistematic ancheta, cu o încrâncenare vizibilă în încercarea de a dovedi că violatorul este taximetristul aflat pentru scurt timp în arestul poliției. Iar în acest sens, vedem câteva secvențe ale acestei anchete, la mânăstire cu stareța și maica Mina, la spital cu Cristina aflată într-o stare medicală foarte precară, cu diverși subalterni etc.
Formula prin sicitatea ei ilustrează școala americană de film sau romancieri de tipul lui Cormac McCarthy, iar Bogdan Apetri chiar predă regie de film la Columbia University School of Arts. În mod cert, Apetri se pricepe să încarce progresiv atmosfera cu un „nu știu ce“ și un „nu știu cum“ malefic, cu o nervozitate care este și a personajelor, cu un fel de răutate stătută disimulată de gestul unei generozități scrâșnite. Nemulțumirea lui Albu referitor la alegerea surorii sale vine la pachet cu considerații ireverențioase față de discernământul fetelor care aleg calea mânăstirii. Târguiala meschină dintre doctorul Ivan și Albu, pentru cursa plătită la negru și în mod cert mai ieftin, relevă complicități mai vechi. Doctorul Ivan este plin de acreală, anticlericarismul său vizează presupusa ignoranță a cinului monahal. Și el și Albu sunt țâfnoși, cultivă un scepticism iritat, ambii sunt în toane proaste. Apetri are ocazia să realizeze un contrast redutabil cu tristețea, reținerea, introvertirea fetei care caută parcă să evite orice dialog, să blocheze orice intruziune în viața ei. Gros-planurile insistente nu fac decât să accentueze această disproporție între incontinența verbală a interlocutorilor și tăcerea adumbrită a fetei. Ca un plus, coloana sonoră este dată de muzica romanțios-lacrimală a anilor 1980 pe care o ascultă la radioul mașinii taximetristul: Laura Stoica, Mihaela Runceanu, Mălina Olinescu și Gică Petrescu. Acultând un astfel de șlagăr, De-ar fi să vii, al Mihaelei Runceanu, ochii Cristinei se umplu de lacrimi. În mod cert, cântecul rezonează cu situația ei, cu existența unui iubit, tată al copilului, cu o traumă, din moment ce își dorește să facă un avort. Uneori, această tristețe se adâncește dureros, îi brăzdează chipul, dar rămâne complet invizibilă pentru interlocutorii ei izolați în propriul autism vociferant. Această monotonie presărată cu bavardajul bărbaților din jurul ei este fracturată la un moment dat, dar într-un mod discret. Ajunsă într-un crâng unde se dezbracă de veștmântul monahal, cu mișcările de pândă intermitent-anxioasă a animalului hăituit, Cristina sesizează, ca și spectatorul de altfel, o intensificare nefirească a vântului în frunzele salcâmului de lângă ea, o vibrație amenințătoare a ceva ce se apropie nevăzut. Este o scenă clasică pentru filmele horror, plasată însă într-un alt context ca amplificator al unei anxietăți ce debordează. Locul violului pare să fie același , tot un crâng izolat, nu departe de o apă și de scurgerea nepăsătoare a unei turme de oi și de prezența apropiată, dar aparent surdă, a doi bărbați călări. Modul în care este filmat violul de la distanță, ecranat de tufișuri, punctat de țipetele fetei prinsă într-o luptă disperată este momentul apogetic care închide prima parte a filmului. Gestul relativ calm cu care bărbatul se ridică, își îmbracă pantalonii și părăsește furtiv locul este terifiant.
Discuțiile cu iz filosofic, generalizant privitoare la soarta nefericită a nației, scăldându-se în stereotipuri sunt însă relevante mai ales pentru ceea ce Benedict Anderson numește „comunități imaginate“, pentru reflexul mentalitar și pentru configurarea unui profil identitar românesc. „Parcă suntem blestemați zău așa. Poate vine odată cineva să aibă grijă și de țărișoara asta a noastră.“ „Hm. Tu mai crezi în minuni Albule. Ascultă la mine, că am văzut multe în viață și în meseria mea. Suntem toți la fel, o gramadă de oase, mațe și grăsime.“ De la incovenientul punctual la generalizare cu iz de ecleziast, a unui pesimism nevrotic nu e decât un pas. Agentul Mișu Macarie (Ovidiu Crișan), subalternul lui Preda, crede în semne, și propune o viziune infernală a unei lumi căzute pradă răului, demonizate, o Românie sălbatică: „Totu-i pe de-a-ndoaselea, nu vedeți și dumneavoastră? Copiii își lasă părinții să moară de foame, soții se omoară între ei cu toporul. Nici nu-ți mai vine să mergi la servici.“ Partitura nostalgică a doctorului Ivan privitoare la muzică, cu adagiul nimic nu mai e ce-a fost, este aici reinjectată cu fior de apocalipsă. Partea a doua îl are ca protagonist pe inspectorul de poliție Marius Preda care, presat de timp, își conduce ancheta cu o maximă duritate, reușind să înfrângă voința maicii starețe, uzând chiar de șantajul unei anchete cu scandal, dar și a măicuței Mina, de la care stoarce informația fără menajamente. Finalul interogatoriului pentru fragila măicuță Mina se face cu un acuzator „Auzi? Vezi că ai mințit“. Preda este un ateu convins – „ termină cu religia asta a ta, te dau jos din mașină“, țipă el la bonomul Mișu –, crede în capacitatea rațiunii de a oferi răspunsuri, iar el are nevoie de o mărturisire pentru a-l inculpa pe suspect. Furia crește exponențial în el, gesturile sale se radicalizează pe măsură ce se scurge puținul timp pe care-l are pentru a-l inculpa pe violator. Nu ezită să încalce legea plantând probe la locul crimei și trimițând o echipă de criminaliști să le identifice, criminaliști care sunt deturnați de la misiune de către un șef. Vizita la spital unde este internată Cristina oferă un alt moment de ambiguitate: după ce încearcă să forțeze o mărturisire, recunoașterea violatorului în pozele pe care i le arată, o sărută, dar sărutul nu are nimic erotic, iar fata îi șoptește ceva la ureche, nu vom ști ce, iar el jură că violatorul va plăti. Toate acțiunile sale reprezintă o escaladare, tensiunea este permamentă în jurul său, îl vedem scoțând o armă, pregătind scenariul unei anchete care încalcă legea, mințind în legătură cu moartea victimei, agresându-l verbal, fizic și psihic pe suspect, dus în apropiere de locul violului. Pierzându-și complet controlul, obținând prin forță mărturia, Inspectorul își descarcă întreg încărcătorul în violator ca în Seven al lui David Fincher, un alt moment apogetic al filmului, cel al vendetei. Un calm aparent se instalează, agitația rămâne într-un plan secund și, după un moment de meditație pe marginea apei, îl vedem pe inspector îndreptându-se către camionetă și pe suspect în viață pentru a înțelege că ultimul episod este unul imaginar, dar și că încercarea sa de a obține mărturia acestuia a eșuat. Pe acest fond aflăm că victima a decedat. Apetri a ieșit subtil din convențiile de gen ale unei crime story către Teodicee, către problema răului, și implicit una a răscumpărării, adevăratele teme ale filmului său.
În filmul lui Apetri, răul nu numai că iese învingător, dar răul s-a insinuat profund în tot țesutul social și nu este doar unul al actelor radicale, precum crima sau violul, ci prezent în fiecare, având ca expresie despărțirea de Dumnezeu – și doctorul Ivan și inspectorul Preda tună și fulgeră la adresa divinității, care nu este capabilă să salveze lumea de ea însăși. Este dificil să descoperi miracolul în acest film, afară doar dacă iei în considerare dorința fetei de a nu fi răzbunată pentru ceea ce i s-a făcut. Altfel, inspectorul nu crede în miracole, ci în actul justițiar, unul radical, al legii talionului, așa cum doctorul Ivan nu crede în rugăciune, ci în puterea medicinei de a vindeca. Numai că nici una, nici cealaltă nu reușesc să vindece răul prin tratament sau să-l elimine prin pedeapsă. Bunătatea acestei fete este miracolul din film, dacă există vreunul.