Jonathan Harris revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă nouă și poate nu întâmplător extrem de actuală. Imperiul din Răsăritul Europei a fost excepțional de longeviv. Care să fie explicația, se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice opoziție. Și se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.
Jonathan Harris este profesor de Istoria Bizanțului la University of London.
Târziu, în noaptea de 28 mai 1453, împăratul Constantin al XI-lea Paleolog i-a întâlnit pe comandanții săi. De șase săptămâni apărau zidurile Constantinopolului, capitala și unul dintre ultimele avanposturi ale odată puternicului Imperiu al Bizanțului, împotriva forțelor sultanului otoman, Mahomed al II-lea. Reușiseră să rămână pe poziții, în ciuda șanselor mici de succes, fiind copleșiți numeric și fără speranță din punctul de vedere al puterii de foc, în fața tunurilor uriașe ale sultanului. Acum, de la înălțimea zidurilor, puteau să-și dea seama văzând grămezile de scări și cârlige de asediu și judecând după activitatea febrilă din tabăra asediatorilor că pregătirile turcilor în vederea asaltului final se încheiaseră. În acest moment critic, împăratul a căutat să-și pregătească soldații pentru bătălia care îi aștepta și să le ridice moralul cu o cuvântare însuflețită:
Așadar, frați și camarazi ai mei, fiți pregătiți pentru dimineața ce vine. Cu iscusința și forța date vouă de Dumnezeu și cu ajutorul Sfintei Treimi, în care ne-am pus toată nădejdea, trebuie să silim dușmanul să plece de aici cu toată rușinea.
Comandanții săi au fost profund mișcați și s-au declarat gata să moară pentru Hristos și imperiu. Împăratul a trecut apoi pe la fiecare în parte, cerându-le să-l ierte dacă le greșise vreodată cu ceva. Și oamenii au făcut la fel și s-au îmbrățișat între ei, pentru că în asemenea momente „nu există bărbat, măcar să fi fost făcut din lemn ori piatră, care să-și poată opri lacrimile“.1 Apărătorii s-au întors apoi pe poziții ca să înfrunte atacul otoman, dar rezistența lor eroică avea să se dovedească zadarnică. În primele ore ale lui 29 mai, împăratul și mulți dintre comandanți au fost uciși și turcii s-au revărsat în cetate, punând capăt îndelungatei istorii a Constantinopolului creștin.
Povestea ultimului discurs al împăratului, cu îmbrățișările în lacrimi și declarațiile înflăcărate ale comandanților că sunt gata să moară pentru țara și credința lor, a fost spusă și repetată de nenumărate ori peste secole, ca exemplu și inspirație de eroism neclintit și de sacrificiu de sine față de o situație disperată, fără ieșire. Din păcate, este aproape cu siguranță neadevărată. Cronica unde apare descris momentul este un fals. Ea se pretinde a fi relatarea unui martor ocular la asediu, curteanul bizantin și omul de stat George (Georgios) Sphrantzes (1401–cca 1478), dar a fost de fapt redactată cu mai mult de un secol mai târziu de un arhiepiscop grec care trăia la Neapole. Scriind cu speranța că sfântul împărat roman avea să pornească în curând la război împotriva sultanului pentru a repune Constantinopolul sub stăpânire creștină, autorul a înfrumusețat și a exagerat eroismul strămoșilor lui bizantini, cu dorința de a-i ridica la război pe compatrioții săi împotriva inamicului musulman comun. Numeroasele relatări contemporane autentice ale asediului de la 1453 spun o poveste total diferită. Unele menționează că împăratul a ținut o cuvântare, dar i-au atribuit cu totul alte cuvinte, și nici măcar una nu descrie cererea sa emoționantă de a fi iertat sau îmbrățișările și declarațiile reciproce. Dimpotrivă, multe dintre expunerile participanților direcți consemnează că bizantinii din Constantinopol nu erau deloc dispuși să-și sacrifice viața și că apărătorii cei mai activi ai cetății erau contingentele de venețieni și genovezi. Se spune că bizantinii bogați preferau să-și tezaurizeze averea, în loc să facă donații ca să finanțeze apărarea, în vreme ce oamenii mai săraci pretindeau să fie plătiți ca să lupte.
Chiar și în rândul claselor conducătoare bizantine domnea prea puțin interes în gesturi eroice ultime. În vreme ce Constantin al XI-lea și unii dintre comandanții săi și-au dat cu siguranță viața pe zidurile Constantinopolului luptându-se până la capăt cu turcii victorioși, nu toți erau pregătiți de acest ultim sacrificiu. Frații mai mici ai împăratului, Dimitrie și Toma, au avut șapte ani mai târziu ieșiri mult mai puțin dramatice din fortărețele lor din Pelopones. Dimitrie a capitulat blajin în fața sultanului și i-a predat fără luptă orașul Mistra. Toma nici nu a mai așteptat sosirea turcilor, ci a fugit pe o ambarcațiune pe insula Corfu. De-a lungul întregii perioade dintre 1372 și 1460, au existat exemple de rezistență bizantină totală în fața turcilor, dar relativ puține la număr și la intervale mari. Mai tot timpul, împăratul bizantin era în vasalitate, fiind aliat oficial al sultanului otoman. În locul unei confruntări deschise, împăratul își limita opoziția la intrigi cât mai ascunse, testând la maximum limitele toleranței sultanului. Membrii dinastiei conducătoare Paleolog erau mult mai dispuși să se lupte între ei decât cu turcii, iar adesea o partidă sau alta intrată în dispută îl chema în ajutor pe sultan.
Cel mai probabil, toate aceste aspecte au ridicat dificultăți în scrierea poveștii sfârșitului Bizanțului. Unii au adoptat o atitudine compătimitoare, și în special Sir Steven Runciman (1903–2000), care a povestit asediul din 1453 și urmările lui în stil strălucit, de neuitat. Ca filoelen înfocat, nu și-a ascuns câtuși de puțin simpatia și a repovestit fără spirit critic episoadele cronicii lui Pseudo-Sphrantzes. Alții au fost mult mai reținuți cu vorbele de laudă la adresa ultimilor bizantini și în special a familiei domnitoare Paleolog. Unii au considerat prăbușirea lor un rezultat inevitabil al lașității și decadenței. Edward Gibbon (1737–1794), critic acerb al Bizanțului, considera că domnitorii lui „au susținut palid numele și măreția cezarilor“, iar George Finlay (1799–1875) îi socotea pe ultimii Paleologi drept „cei mai lipsiți de valoare dintre prinți“. O părere extremă a fost exprimată de jurnalistul american Herbert Adams Gibbons (1880–1934), care i-a condamnat pe Paleologi, considerându-i „cea mai nelegiuită familie care a dezonorat vreodată rangul de rege“ și declarând moartea lui Constantin al XI-lea „o ilustrare frapantă a mâniei lui Dumnezeu dezlănțuite asupra celei de-a patra generații a celor care Îl urâseră și Îl disprețuiseră“. Pentru cei crescuți în atmosfera naționalismului secolului al XIX-lea, era de neiertat aparenta ușurință cu care Paleologii și supușii lor au sacrificat interesele țării spre avantajul propriei facțiuni.2
Comentatorii recenți au adoptat o linie mai echilibrată în ce-i privește pe ultimii bizantini și ușurința cu care capitulau în fața turcilor și se lansau în certuri dinastice mărunte. Unii au pledat că mulți bizantini preferau dominația puterii musulmane celei a Occidentului catolic deoarece, chiar dacă turcii erau păgâni, se arătau dispuși să tolereze credința ortodoxă. Alții au evidențiat că problemele economice și legăturile de familie, și nu doar ambiția personală, s-au aflat adesea la originea luptelor dintre Paleologi. Dar persistă oricum un element de critică. Bizantinii au fost acuzați de mărginire și intoleranță care i-au împiedicat să judece corect realitatea acelei situații. Astfel, au rămas incapabili să ajungă la o înțelegere în chestiunile religioase care să deschidă calea ajutorului din partea Apusului european, și în același timp nu au fost pregătiți să facă sacrificii ca să reziste în fața autorității sultanului otoman.3
Prin urmare, problema rămâne deschisă. Până astăzi, există percepția că bizantinii au fost într-un fel oarecare deficitari sau lași în reacția lor față de amenințarea otomană. Este o părere indusă în parte de fascinația durabilă exercitată de cruciade. Interesul popular a făcut să se publice o grămadă de cărți despre acest subiect, iar multe reflectă presupunerea că a existat (și există) un conflict inevitabil și inerent între creștinism și islam și că musulmanii și creștinii medievali s-au aflat într-o stare permanentă de antagonism și de război. Aceeași ipoteză stă și la baza convingerii multor musulmani de astăzi că de-a lungul secolelor ar fi fost victime perpetue ale agresiunii creștine și ale pretenției la fel de eronate a occidentalilor că islamul ar fi o religie de o violență aparte. În această lumină, disponibilitatea unor bizantini de a ceda cu docilitate în fața dominației musulmane arată ca o lipsă de loialitate față de „tabăra“ proprie și întrucâtva ca o deviație de la ceea ce ar fi fost de așteptat în mod normal în acele împrejurări.
În realitate, indiferent care ar fi fost deosebirile ideologice ori religioase dintre grecii bizantini creștini și turcii musulmani, ei nu erau inevitabil dușmani. Dimpotrivă, în viața de zi cu zi grecii și turcii au interacționat pașnic o bună parte din prima jumătate a secolului al XV-lea. Erau vecini și parteneri comerciali și este evident că adoptau unii de la ceilalți obiceiuri și limbaj. Intrau desigur în dezacord dacă Iisus Hristos era Dumnezeu întrupat sau doar un simplu profet, dar chiar și în Evul Mediu era un aspect pentru care omenii porneau rareori un război, Cruciada I (1095–1099) fiind poate doar un moment de excepție evidentă. Ceea ce a iscat conflictul au fost politicile celor de la putere – sultanii otomani ambițioși, care căutau să parvină din poziția de șefi de trib la cea de conducători de imperiu, ori împărații bizantini dispuși să se amestece, convinși că își puteau ameliora poziția șubredă prin stratageme prost cântărite. Este purul adevăr că veleitățile politice, mai mult decât dogma, au fost cauza celor mai multe războaie din Evul Mediu târziu. Altfel, nu ar fi existat Războiul de 100 de ani (1337–1453) dintre englezii creștini și francezii la fel de creștini și nici ciocnirea dintre otomanii musulmani și karamanizi, coreligionari și la rândul lor turci.
Prin urmare, în faza finală a istoriei bizantine, înclinația unor bizantini de a se acomoda cu turcii nu a însemnat obligatoriu lașitate ori lipsă de „patriotism“, ci conștiința faptului că turcii reprezentau o trăsătură permanentă a peisajului politic, pe a cărei dispariție nu aveau cum să conteze. Factorii hotărâtori la care reacționau bizantinii nu erau atât cei legați de religie ori de țară, ci de realitățile politicii internaționale și ale manevrelor diplomatice și de nevoia de a lua o decizie personală menită să asigure viitorul lor și al familiilor lor. Narațiunea care urmează se concentrează asupra unor figuri individuale, fie împărați și prinți care luau hotărâri, fie aristocrați, intelectuali, artizani, artiști și orășeni siliți să aleagă, obligați de evenimente. Uneori, este adevărat, ei acționau în concordanță cu ceea ce considerau un imperativ moral care le dicta să reziste și să se sacrifice, dar de cele mai multe ori preferau să-și urmeze interesele economice ori politice, așa cum le percepeau ei. Aceste opțiuni și experiențe personale sunt cele care alcătuiesc, laolaltă, povestea sfârșitului Bizanțului.
***
La începutul anului 1492, cel dintâi rege al Angliei din dinastia Tudor, Henric al VII-lea (1485–1509), a primit un vizitator. Fără discuție, nu putea fi considerat o persoană de vază. Într-un ordin scris adresat trezorierului și cancelarului său, Henric îl descria pe cel sosit destul de vag, „grecul despre care ne-au scris sfântul nostru părinte papa și diverși cardinali“ și le dădea dispoziție să „stabilească o sumă de bani convenabilă ca să i se acorde acelui grec drept răsplată“. Identitatea vizitatorului a ieșit la lumină abia în ziua următoare. Un alt document îi preciza numele, Andrei Paleolog, „moștenitor al imperiului Constantinopol“. Dar acea scrisoare era un document de liberă ieșire din regatul Angliei. Practic, moștenitorului imperiului Constantinopol i se arăta ușa.
Scurta vizită a fiului despotului Toma în Anglia făcea parte dintr-un turneu european mai extins. În 1490 plecase de la Roma spre Moscova, unde sora lui mai mică Zoe, sau Sofia, după cum era cunoscută acum, era căsătorită cu marele duce Ivan al III-lea. În anul următor s-a aflat în Franța, iar de acolo a traversat în Anglia. Obiectivul călătoriilor era simplu: Andrei avea nevoie de bani ca să suplimenteze pensia diminuată primită de la papă și îi cerșea de la monarhii europeni. Spectacolul oferit de el nu era deloc înălțător. Pe de altă parte, cum nu se mai mulțumea să fie numit doar despot de Morea, Andrei luase obiceiul să-și spună „împărat al Constantinopolului“ și să-și sigileze scrisorile cu emblema vulturului bicefal. Dar așa-numitul împărat și suita sa duceau o existență precară. Andrei o mai scotea la capăt vânzând titluri fără valoare unor ariviști naivi și „împrumutând“ bijuteriile surorii sale. În final, și-a vândut până și titlul de „împărat al Constan tino polului“ regelui Franței, în schimbul unei promisiuni de pensie anuală în valoare de 4 300 de ducați.
Niciuna dintre aceste operațiuni nu a contribuit esențial la ușurarea greutăților sale, iar Andrei a rămas în neagră sărăcie până când a murit la Roma, în iunie 1502, cu șapte luni înainte să împlinească cincizeci de ani. Probabil ar fi ajuns într-o groapă pentru săraci, dacă papa nu ar fi avut bunăvoința să plătească pentru o înmormântare adecvată. Așa cum i se cuvenea unui prinț, Andrei a fost așezat în bazilica San Pietro, alături de tatăl său, Toma, dar fără funeralii speciale, fără sarcofag din marmură purpurie și fără columnă înaltă. Moștenitorul Bizanțului trecuse de la viață spre moarte aparent fără să atragă atenția nimănui. Dacă a existat un monument oarecare, el a dispărut de mult, probabil prin anii 1530 sau 1540, când clădirea San Pietro a fost demolată și reconstruită. În orice caz, între timp fusese uitat cu totul nu numai Andrei Paleolog, dar și imperiul pe care strămoșii lui îl conduseseră cândva.
Nimeni nu a avut vreodată o simpatie deosebită față de Andrei, nici atunci, nici mai târziu. La Roma circulau tot felul de povești, acuzându-l pe prințul bizantin că intra în bucluc din cauza „amorurilor și plăcerilor în exces“. Era criticat pentru purtările lui, considerate „departe de a fi imperiale“, deoarece se îndatorase din greu și, din câte se părea, luase de soție „o doamnă de pe străzile Romei“. Aceste acuzații nu sunt însă întru totul corecte. Numele soției lui Andrei, Caterina, este cunoscut doar dintr-un document din Arhivele Vaticanului, fără să existe detalii despre originile ei sociale. Aluzia că ar fi fost prostituată nu are absolut nicio bază. Cât despre datorii, nu Andrei era de vină, ele fiind mai degrabă efectul inevitabil al reducerii sistematice a pensiei sale la cererea papei, care trebuia să facă economii pentru nesfârșitele războaie din Italia.4
La fel cum Andrei nu era întru totul răspunzător de situația sa grea, dacă îi studiem cu atenție conduita și acțiunile rezultă că a procedat în mare măsură la fel ca predecesorii lui bizantini înainte de 1453. La urma urmei, dacă Andrei a străbătut toată Europa încercând să trezească simpatie și spirit de binefacere, la fel a procedat și bunicul său Manuel al II-lea, în 1399–1403. Andrei a scos la vânzare titluri și onoruri, dar și unchiul său, Ioan al VIII-lea, a făcut la fel cât s-a aflat în Italia, la Conciliul de la Florența. Andrei a vândut bijuteriile surorii lui, dar alți membri ai familiei lui fuseseră și ei dispuși să se despartă de părți din moștenire în schimbul banilor lichizi. Străunchiul său Teodor, când era despot în Morea, în 1400, oferise Corintul mai întâi venețienilor și apoi cavalerilor Sfântului Ioan, cerând o sumă în jur de 43 000 de ducați. Vărul său de-al doilea, Ioan al VII-lea, oferise Constantinopolul regelui Franței în 1387 în schimbul a 25 000 de ducați și un castel francez pe măsură, când orașul nici măcar nu era al său, ca să-l poată vinde. Andrei apelase până și la comerț ca să facă rost de bani, investind în mărfuri exportate din Italia, dar și mulți bizantini bogați procedaseră la fel în anii dinainte de 1453.5
Pe scurt, comportamentul lui Andrei a fost întru totul în concordanță cu modul în care Paleologii și supușii lor reacționaseră față de situația în care se găseau la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea. În fața superiorității militare zdrobitoare a turcilor otomani, puțini bizantini aleseseră calea rezistenței eroice pe care cronica lui Pseudo-Sphrantzes i-o atribuie lui Constantin al XI-lea. Au preferat în schimb să-și păstreze averea ori de câte ori le-a fost la îndemână, iar când a venit sfârșitul, s-au adaptat la noul regim. A fost pur și simplu ghinionul lor să trăiască într-o epocă în care bogăția și puterea societății dispăruseră aproape total, lăsând-o neputincioasă să-i înfrunte pe otomani pe cale militară. Cei care nu au trecut niciodată prin asemenea vremuri ar trebui să nu le judece prea aspru.
(Volum în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu)
____________________
1 Pseudo-Sphrantzes (Makarios Melissenos) în George Sphrantzes, The Fall of the Byzantine Empire, trad. M. Philippides (Amherst, MA, 1980), pp. 124–125.
2 Steven Runciman, The Fall of Constantinople, 1453 (Cambridge, 1965), p. 131; Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, ed. J.B. Bury, 7 vol. (Londra, 1926–1927), vii, p. 161; George Finlay, History of Greece from its Conquest by the Romans to the Present Time, B.C. 146 to A.D. 1864, ed. H.F. Tozer, 7 vol. (Oxford, 1877), iv, p. 267; Herbert Adams Gibbons, The Foundation of the Ottoman Empire (Oxford, 1916), p. 48.
3 Donald M. Nicol, The Last Centuries of Byzantium, 1261–1453 (ed. a 2-a, Cambridge, 1993), p. 412; idem, „The Byzantine view of Western Europe“, Greek, Roman and Byzantine Studies, 8 (1967), pp. 315–339; Nevra Necipog˘lu, Byzantium between the Ottomans and the Latins: Politics and Society in the Late Empire (Cambridge, 2009), pp. 73, 130–135, 225–227, 285–289.
4 Harris, „Worthless prince?“, pp. 540–544, 550 552; Runciman, Fall, p. 184; Zakythinos, Despotat, i, pp. 292–295.
5 Oikonomides, „Byzantine overlord“, p. 237; Chrysostomides, Monumenta, pp. 382–388, 415–416; Zakythinos, Despotat, i, pp. 158–159; Barker, Manuel II, p. 164; Harris, ‚Worthless prince?’, p. 553.