Am ascultat, cu mult interes, la sfârșitul săptămânii trecute, cu ocazia celei de a XV-a ediții a „Colocviului romanului“ (v. pag. 18-29), unsprezece intervenții (cu a mea, douăsprezece) ale unor critici și scriitori privitoare la raportul dintre memorie și ficțiune în roman. Toate, foarte stimulatoare pentru memoria vorbitorilor și pentru romanele pe care le vor scrie sau comenta. În cele ce urmează, voi încerca să rezum propria intervenție.
Memorie vrând să însemne, în linii mari, realitate personală, iar ficțiune, imaginație, raportul dintre ele conține un mare număr de variabile, ceea ce face dificilă o definiție a speciei de proză numită roman. Ca și distincția dintre ea și o altă specie, povestirea, mult mai veche și cu un blazon la care romanul nu poate râvni. Distincția e cu atât mai necesară, cu cât romanul modern, considerat de Bahtin genofag, se hrănește cu diferitele specii de proză, de care stomacul lui de elefant are absolută nevoie. Între acestea, povestirea ocupă locul central. Mai mult, de la o vreme, se scriu (și se citesc) mai puține povestiri, așa zicând în stare pură, decât romane, și asta în ciuda unei importante deosebiri, de natură, aș spune, între ele. Deosebirea este, după părerea mea, următoarea: povestirea presupune un unic punct de vedere, așa încât pretinde că adevărul faptelor de viață pe care le relatează este absolut, în vreme ce romanul ne oferă, nu unul, ci mai multe adevăruri relative, rezultate din perspective diferite sau chiar opuse. Povestirea contează pe univocitate, ea este în fond monologală, romanul, pe plu rivocitate, adică, pe dialog. Povestirea afirmă în mod categoric, oferă răspunsuri, modele de comportament sau de înțe lepciune, romanul, din contra, pune la în doială, trezește suspiciuni, oferă întrebări, unele chinuitoare. Povestirea ține de domeniul certitudinii, romanul, de acela al posibilului. Cum se împacă unele cu altele, putem constata citind, bunăoară, romanul lui Sadoveanu Creanga de aur.
O idee foarte răspândită este aceea că, în roman, memoria (elementul real) se amestecă cu imaginația (elementul fictiv) în doze variabile. Un astfel de calcul procentual nu ne ajută însă prea mult dacă vrem să decidem că o carte este una de memorii sau un roman. Exemplul propus la Colocviu de către Vasile Spiridon, care considera Viața ca o pradă a lui Marin Preda un roman bazat pe memorie, tocmai datorită faptului că nu tot ce relatează autorul s-a petrecut în realitate, existând și unele lucruri inexacte sau inventate, nu e probator cu adevărat, fiindcă memoria, realitatea, în cantități mai mici sau mai mari, nu fac dintr-o scriere de proză un roman. Numai când realitatea se transformă integral în ficțiune putem vorbi de roman. Într-un roman, punctul de plecare și zestrea reală (personală sau istorică, psihologică sau socială) n-au nicio relevanță. Ceea ce contează este metamorfoza realului în ficțiune.
Am și eu exemplele mele, unul personal, excavat din memorie, altul, livresc, citit unde altundeva decât într-un roman.
Când mama mea și frații ei erau copii, imediat după Primul Război Mondial, bunicul meu a câștigat la o tombolă, loteria de azi, un automobil Ford. Din câte mi s-a spus, nu exista altul în Rm. Vâlcea. Fatalmente, bunicul n-avea niciun motiv să fie interesat de un automobil: nu se vedea învățând să-l conducă, nu avea cui să-l vândă, de altfel, nici nu cred că-și închipuia că are un preț, nici să-l cadorisească. Așa încât l-a abandonat în curtea din spatele casei. Mama și frații ei aveau probabil, o mentalitate mai modernă și au pus imediat stăpânire pe automobil. S-au gândit mai întâi să cutreiere orașul cu el. N-aveau nevoie de multă imaginație, fiindcă își cunoșteau binișor orașul, foarte mic în acea vreme, străbătându-l la picior sau în trăsură. Erau fascinați, așadar, de viteza cu care puteau să ajungă în celălalt capăt sau chiar să dea ocol orașului. După un timp, orașul nu li s-a mai părut interesant, îl parcurseseră stradă cu stradă, dus-întors, doar în Parcul Zăvoi nu li se permisese să intre și în curtea boierului Lahovari, situată pe o colină din centru. Așa că o apucară pe șoseaua care ducea la Olănești sau pe cea spre Horezu, pe unde se plimbaseră cu trăsura, dar cu o viteză care nu se compara cu a Fordului. Trecură Oltul la Goranu și de acolo, drum bun până la Pitești, de care doar mama își mai aducea aminte că îl făcuseră când avea șapte ani, refugiindu-se, nu mai știa din calea cui, dar tot într-o căruță, cu mama și cu frățiorii ei. Faza următoare a fost aceea în care locurile le erau necunoscute. Nu doar mersul cu auto mobilul depin dea de ima gi nația lor copilărească, ci locurile, orașele, țara și, la urmă, lumea întreagă pe care au colindat-o. Odată ocolul pămân tului încheiat, automobilul care nu se mișcase din loc, s-a de fectat, ca orice mașinărie adevărată sau imaginară (căci nici măcar în capul unui copil nu exis tă un per petuum mobile) și a fost lăsat în seama găinilor din curte, care și-au depus ani de zile ouăle în cuibarul dom nului Ford Sr. Iată cum un automobil intrat pe mâna unor copii poate transforma realul în imaginar și memoria în ficțiune, ocolul pământului de venind astfel un roman mult mai plin de viață decât acela absolut fantezist al lui Jules Verne: pentru că toată lumea reală a fost transformată în ficțiune.
Al doilea exemplu e mai concis, dar ne îndrumă pașii către aceeași concluzie. În romanul Ziua a opta al romancierului american Thornton Wilder, un rabin îi explică unui ucenic al lui în ce constă diferența dintre lumea văzută din perspectivă umană și lumea văzută de Dumnezeu. Îl roagă să privească dosul unui covor de rugăciune și să-i spună ce vede: sfori, noduri, legate cumva, dar fără vreun înțeles. Acum întoarce-l cu fața-n sus, îi spune rabinul. Ucenicul vede acum un minunat desen, în forme și culori pătrunse, poate, de un înțeles ascuns, dar atât de frumoase, încât n-are niciun rost să le tâlcuiești. Mă gândesc că, dacă tot l-am crezut omniscient pe romancierul clasic, acela care-l întruchipează uneori și în ziua de azi pe narator, motivul desenului din covor i se potrivește foarte bine: spre deosebire de noi, ceilalți, care vedem doar sforile și nodurile vieții, romancierul vede desenul de pe fața covorului și o înfățișează în romanul lui.