În anii optzeci ne plângeam că ne-am abrutizat, că nu mai suntem oameni, ci niște jivine care alergăm după mâncare, iar atunci când punem mâna pe un pachet de carne credem că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Nimic mai inexact! Pe atunci, societatea românească, în ciuda halului de mizerie în care o adusese iubitul conducător, nu era câtuși de puțin, să folosesc același cuvânt, abrutizată. Era o societate care prin anumite nuclee de credință și cultură supraviețuia. Era o societate sufocată, dar vie. Era, de fapt, lumea care spera într-o mare răsturnare. Care, până la urmă, a venit, dar cu ce rezultate?
După ce au trecut două decenii de la mult visatul 2000, constat că atributul rușinos pe care ni-l atribuiam cu atâta vreme în urmă, abia acum ni se potrivește ca o mănușă. Acum, în pofida aerelor pe care ni le dăm, suntem cu adevărat abrutizați. Ce mă determină să fac o asemenea afirmație gravă? Evident, orice tendință spre generalizare pleacă de la ceva personal. Nu generalizezi dacă mai întâi nu te doare pe tine. De aceea, eu spun ce spun, fiindcă am trăit pe proprie piele experiențe dure, care m-au lămurit în ce barcă mă aflu. Și, desigur, nu e vorba numai de persoana mea. Îi am în vedere pe toți acei naivi care au întreținut în inima lor un cult al prieteniei. Nimic, de altminteri, nu descrie mai bine naivitatea unui om. Prietenia, și nu iubirea este proba supremă a calității umane. Iubirea este și ceva instinctual, prietenia însă, în ultimă instanță, e dezinteres maxim și de aici provine o neverosimilă neprihănire.
Iată că am pus degetul pe rană. Am folosit cuvântul cheie. Dezinteres care e inversul lui interes. Societatea actuală este putredă, întrucât relațiile dintre oameni se bazează numai și numai pe interes. Pare o crasă banalitate ce afirm aici, dar nu e chiar așa. Cu alte cuvinte, cauți pe cineva dacă ai nevoie de persoana lui, dacă persoana te poate ajuta într-o anume chestiune, dacă nu e așa, atunci nu te mai… interesează. Vedeți ce înțeleaptă e limba noastră! Nu mă interesează ceva care nu-mi satisface niciun interes. Dar problema e mult mai complexă.
În general, credem că aceia care nu mai cultivă prieteniile, sunt oamenii simpli, fără carte, care se gândesc numai la ce pun pe masă copiilor, și atunci nu le mai pasă de așa-zise chestiuni superioare. Doamne, dar nu este deloc așa. Nu atât muncitorii necalificați care-și câștigă pâinea cu forța brațelor sunt în această situație, cât, ehe, oho, „entelectualii“, titrații, medici, magistrați, arhitecți, doctori docenți, toți unul și unul, ei sunt aceia care nu mai fac nimic dezinteresat și chiar îi ironizează pe cei care se mai agață de idealuri veștede. Să se întâlnească pentru a depăna „amintiri din copilărie“? Vai, ce jenant! Să vorbească despre o carte? În primul rând, nu au mai citit fiindcă a citi este deja o activitate nerentabilă, care nu aduce beneficii materiale și care, evident, e cronofagă. Eventual, dintr-un snobism de la sine înțeles și care, întreținut, e tot o expresie a interesului, cumpără traduceri ultramediatizate. În egală măsură, mai încape vorbă, își procură titluri ale vedetelor autohtone care prin aura de celebritate lasă impresia că la rândul lor au fost traduse dintr-o limbă străină și nicidecum nu au scris în umila limbă românească. „Entelectualii“ noștri, ce mai tura-vura, nu mai fac nimic gratuit, nimic care să nu aibă la bază un interes minim și în felul acesta asistăm la un proces de abrutizare de o duritate nebănuită altă dată. Unde mai sunt anii optzeci, când ne întâlneam pe furiș și fiecare rând pe care-l citeam, de fapt îl silabiseam și ne câștigam prin acele neprețuite silabe un strop de libertate? Nu mai sunt… Sau sunt niște amintiri, la rândul lor, nefolositoare.
Eu, printr-un concurs de împrejurări, am descoperit că un prieten de care mă simțeam apropiat, pur și simplu mi-a dat cărțile la anticariat pe câțiva lei. Bine că nu le-a aruncat la gunoi, dar, până la urmă, tot aia e! Iată unde am ajuns. Când arunci din casă cartea sau cărțile cuiva, fiindcă tu nu mai ai nevoie de omul respectiv și prezența acelor obiecte realizate de el te incomodează, atunci cu adevărat ești o brută… euro-atlantă!
Ironia amară e aceea că, dacă nu ne mai întâlnim și, vai, nu mai citim, aruncăm vina pe lipsa de timp și pe existența altor tentații și facilități, net, facebook, divertisment etc. Nu-i deloc așa. Scuzele acestea fac și ele parte dintr-un program al mistificării. Stimați concetățeni, noi nu mai citim nu fiindcă, vezi Doamne, ne-ar tenta alte lucruri, ci fiindcă ne-am abrutizat într-atât încât nu mai credem în prietenie. Comuniunea autor-cititor a fost distrusă. Pe timpul comunismului funcționa excelent. Cititorul vedea în scriitor un aliat, un om care-i împărtășea ideile sau îi transmitea ceva care pe el îl susținea moral. Scriitorul vedea în cititor tot un prieten care, citindu-l, la rândul lui îl susținea până-n pânzele albe. De aceea pe atunci cărțile erau cumpărate. Nu fiindcă erau ieftine, iar acum sunt scumpe, fals, asta-i o altă minciună orchestrată de actuala propagandă anticarte, nici vorbă, cumpăram cărți fiindcă aveam nevoie de prietenie. Acum, fiindcă nu ne mai interesează așa ceva, nu mai cumpărăm și-l împingem pe bietul autor în bezna anonimatului unde, de la sine înțeles, își va da în curând duhul. Scriitorul român contemporan nu suferă atât că nu-i plătit, cât pentru că nu comunică. Descopăr astfel o altă manevră a mistificării. Niciodată ca acum nu s-a pus mai mult accent pe socializare, și cu toate acestea oamenii niciodată nu au comunicat mai puțin. Deoarece comunicarea nu reprezintă un ping-pong de informații și de opinii, ci o împărtășire din substanța comună a ideilor și simțămintelor. O să spuneți că ăsta-i un punct de vedere noician depășit. Din păcate, așa e și tocmai de aceea avem datoria să înotăm împotriva curentului. Lumea de mâine va fi definită de această înfruntare între un torent orb și puținii înotători în răspăr. Aceștia vor fi adevărații reacționari. Sau văzători…