O deputată ecologistă din Elveția, al cărei nume nu-l rețin, a lansat recent o idee revoluționară: pentru a salva planeta și a nu risipi resursele, ar fi bine ca oamenii să facă duș cîte doi, reducînd, astfel, cantitatea de apă caldă folosită. Ideea a fost preluată pe rețelele sociale și, golită de sensul ei ecologic, a fost încărcată cu ceva erotism. S-au făcut multe glume, unele proaste, altele bune, că așa-i „pe internet“. Glume cu duș-întors.
Ideea elvețiencei nu s-a născut chiar din senin, ea are rădăcini în alte gesturi „ecologiste“. Cei care au călătorit prin hotelurile lumii au găsit, desigur, pe pat sau pe noptiera din cameră, o hîrtie scrisă, de obicei, cu cerneală verde, să fie explicit „eco“ sau „bio“, cu un mesaj care îl roagă pe turist să nu facă baie în cadă, ci să facă duș, e mai economic, mai prietenos față de Terra. În plus, în alte hoteluri, ești rugat să fii de acord să nu ți se schimbe așternuturile și prosoapele decît la cîteva zile o dată (deși schimbarea lenjeriei e inclusă în prețul camerei) pentru a contribui la o planetă verde pe care să o lăsăm moștenire urmașilor noștri. E ceva ipocrizie cu aspect de ecologie, pentru că primii cîștigați din nespălarea așternuturilor și a prosoapelor sînt cei de la hotel: banii economisiți intră în punga lor. Bine, unii spun, mai nou, că vor planta copaci ca răsplată pentru gestul turistului. Nu știu, nu i-am văzut.
La un moment dat, mi-am propus să răspund acestui bilețel ecologist cu un altul, în care să spun: „Sînt scriitor, ca să ajung la hotelul vostru a trebuit să scriu mult ca să cîștig bani, astfel încît au fost tăiați niște arbori pentru ca eu să-mi permit prețul camerei voastre. Faceți un gest ecologic, reduceți prețul la jumătate și, astfel, nefiind forțat să scriu multe articole, salvăm, împreună, niște copaci. Ca să nu-i mai plantați voi.“ Nu am scris bilețelul ăsta. Încă. Dar vă dau ideea gratis.
Să revenim la dușurile noastre, care, în acest an, împlinesc un secol și jumătate. Da, dușurile nu sînt de cînd lumea, sînt o invenție relativ recentă (ce-s 150 de ani în ziua de azi?) Ea s-a născut din rațiuni mai degrabă economice, decît sanitare.
Inventatorul este doctorul François Merry Delabost (1836-1918) din Rouen, Franța (mai precis, Normandia), chirurg la spitalul din oraș, dar, în același timp, și medic-șef la închisoarea Bonne Nouvelle (Vestea Bună — inspirat nume de pușcărie!). Pe vremea aceea, pușcăriașii francezi nu făceau karting ca să se distreze (a fost recent un scandal cu un penitenciar în care s-au organizat un fel de jocuri de tabără pentru pușcăriași), ci munceau ca să-și merite mîncarea și hainele. Cei din Rouen făceau nasturi de os (ehe, ce vremuri, ehe, ce nasturi!). Pentru a tăia cu ferestraie osul din care se făcea produsul finit, pușcăriașii stăteau goi pînă la brîu. Și se umpleau de șpanul de oase, care, într-o zi întreagă, le acoperea tot corpul.
Jegul care rămînea constat pe corp îl deranja pe doctor. Și nu numai din rațiuni estetice. „Deținuții, lucrînd goi pînă la brîu, într-un mediu supra-încălzit și plin de praf, iau încet aspectul unor negri“, a susținut el în motivația cu care și-a însoțit invenția. Dincolo de acest aspect, mai era și ideea că o astfel de situație le afecta sănătatea și-i făcea să lipsească de la muncă. Ceea ce reprezenta o pierdere pentru penitenciar, pe de o parte, și pentru producția de nasturi, pe de altă parte.
François Merry Delabost, un om cultivat, cu lecturi bogate, și-a amintit că, în antichitate, atleții de la Delfi (acolo unde se țineau Jocurile Delfice, un fel de concurent al Jocurilor Olimpice) se răcoreau cu niște recipiente cu fundul găurit pe care cineva le ținea deasupra capului lor. Asta era ideea, să curgă apa, dar nu toată deodată, să curgă printr-un fel de ciur, cu găuri rare.
Odată principiul însușit, doctorul din Rouen a trecut la treabă și, în 1872, invenția a fost pusă în practică. Un rezervor cu apă rece situat la înălțime, pentru presiune, asociat cu o pompă de aburi, trimiteau apa, prin țevile anume prevăzute, în cele opt „pere“ ale dușurilor. Pentru că prima utilizare a acestui nou fel de a te îmbăia a fost una colectivă. Opt deținuți deodată beneficiau de acest nou mijloc de igienă. Numele franțuzesc „douche“ a fost împrumutat din italianul doccia, ceea ce însemna jet de apă.
Docotrul Delbost a brevetat invenția și a descris-o într-un studiu publicat în 1875, în „Analele de igienă publică și de medicină legală“ sub titlul Notă asupra unui sistem de abluțiune practicat la închisoarea din Rouen și aplicabilă în toate marile stabilimente penitenciare sau altele. Prima instituție care a adoptat acest mod de a menține igiena publică a fost armata. După care dușul, individual, de data aceasta, s-a răspîndit cu iuțeală în toată lumea. Deși, după cum susține Didier Decoin, autorul unui Dicționar amoros al faptului divers, inventatorul dușului atrăgea atenția, poate cu umor, poate cu umor involuntar, nu se știe precis, că „procedeul meu (dușul) nu este la îndemîna oricui. Pentru a beneficia de el trebuie să fi ucis sau să fi furat sau măcar să fi distrus vreun felinar de pe domeniul public“.
Din fericire, doctorul s-a înșelat. Dușul, deși născut în pușcărie, s-a afirmat plenar în libertate. Și a ajuns acum să salveze planeta, mai ales dacă e practicat de două persoane deodată.