Din felul cum o găsim descrisă la începutul romanului Ion, casa Glanetașilor nu este primitoare pentru nimeni: „Ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului“ (Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Cartea Românească, 1979, p. 10; toate citatele vor fi date din această ediție). Cei ce îi vor trece pragul nu o vor părăsi pe picioarele lor (Dumitru Moarcăș, Ana, Petrișor) și nici Ion nu va muri în patul lui. G. Călinescu a afirmat că el este „erou de epopee ce trece prin criza așezării la casa lui“ (Istoria literaturii române…, Ed. Minerva, 1985, p. 732), numai că și alte case sunt puse în stare de criză de fiul Glanetașului, până va fi așezat la casa lui – aceea de veci.
După ce, la hora din bătătura casei văduvei lui Maxim Oprea, flăcăul din capătul satului nu mai joacă, precum odinioară, cu fata „gazdei“, ci cu Ana, el se face musafir nepoftit în casa fetei lui Vasile Baciu, unde își pune în aplicare planul matrimonial. Apoi, odată intrat în posesia caselor socrului, dorește să se culce și în patul conjugal al lui George Bulbuc. Țăranul ajuns are deja trei case (una a lui și două ale socrului), intenționând, dacă l-ar fi ucis pe George, să o acapareze și pe a patra, prin luarea de nevastă a viitoarei văduve Florica. Probabil că, dacă i-ar fi reușit până la capăt fărădelegile (cuvânt impropriu folosit aici, deoarece totul era acaparat potrivit legilor), prin sat i s-ar fi putut spune ironie „Domn’ Ion al Glanetașului“ sau, mai elevat, „Dominion al Glanetașului“. Aș pune darea acestei eventuale ultime porecle pe seama ingeniozității dăscăliței, care o găsise și pe aceea de „Pămătuful“, cu care îl binecuvânta pe preotul Belciug.
Închis în propria lume „teriană“, Ion este convins de justețea acțiunilor sale atunci când se confruntă cu lumea și rămâne inapetent în a-și asuma alteritatea semenilor sau în a se pune în pielea lor. Este motivul pentru care se declară foarte generos dacă își lasă socrul să stea în casă după ce i-a luat-o: „– Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte… Nu-s, martor mi-e Dumnezeu. În casă îl las să șeadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar face trebuință. Dar îl las că-s om și nu strâng pe nimeni de gât… [pe Ana a determinat-o să se sugrume – n.m., V. S.] […] Apoi amu, vedeți și d-voastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!“ (p. 402) Vasile Baciu îl va lăsa să trăiască, dar nu și George Bulbuc, iar prin mintea aprinsă de disperare a agoniei îi vor trece ultimele cuvinte „– Mor ca un câine!“. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă slabă nădejde că mărturia divină i-ar fi fost favorabilă în vreo instanță morală.
Ion vrea să muleze realitatea în forme care să corespundă viziunii sale „geostrategice“ și ar putea să aibă ca deviză versurile „E lung pământul, ba e lat“, ale coregionalului poet năsăudean. De altfel, este probabil ca Ghighi Herdelea, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și ale lui Coșbuc, să le fi recitat în foișor sau în pridvorul casei. În acest caz, vecinul de peste drum, fiind prezent la unele întruniri ale familiei învățătorului, a auzit și mesajul din Nunta Zamfirei, Numai una, Dușmancele și Noi vrem pământ!. A dat Dumnezeu cel sfânt să vrea și Ion pământ, iar sărutarea gliei nu o apreciez ca fiind drept înfăptuirea unui gest creștin. Gestul poate să fie unul anteic, făcut din partea unui învingător, însă nu cred că este potrivit să fie adus în discuție aspectul creștin, din cauza încălcării moralei religioase. Înainte de a-i lua toate locurile lui Vasile Baciu, ritualul cu pricina nu a fost împlinit de „sărăntoc“ și pe puținul său pământ („– Locul nostru, săracul!…“), chiar dacă, văzându-l, „îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze“. (p. 46).
Îngenuncherea și sărutarea pământului nu sunt tributare tradiției creștine, în condițiile în care Ion se ridică deodată rușinat, uitându-se împrejur, cu teama de a nu-l fi văzut cineva în asemenea postură, deși „fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită“ (p. 337). Aș fi văzut gestul lui Ion ca fiind plin de religiozitate creștină, dacă ar fi fost făcut după căsătoria cu Florica și în urma unei munci cinstite, de care ar fi fost în stare. Imediat după mariajul din „rezon“, Baciu îl sfătuise pe „tâlhar“ (am pus ghilimele, deoarece așa era apostrofat de socrul malgré lui, dar ele pot cădea în voie) că, dacă vrea să aibă avere, trebuie să se apuce de muncit în noua casă. Sunt convins că Ion, în eventualitatea în care l-ar fi suprimat pe George, așa cum își propusese, ar fi repetat gestul anteic al sărutării pământului și pe noile locuri (se însurase cu Ana și pentru motivul de a nu le înmulți pe ale „bocotanului“ Bulbuc).
Eliminând dușmanul fără să fi fost prins, Ion s-ar fi căsătorit cu „femeia inimii lui“, moștenind, împreună cu ea, și averea dispărutului. În acest sens, este bine să ne amintim ce a spus după ce adulterina a avut prima și ultima relație extraconjugală cu el: „– Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știu de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!“ (p. 394). Nu avem motive să nu credem asemenea vorbe, din moment ce actul de donare a averii sale bisericii, în caz de moarte, îl consideră ca pe un „moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând și să facă copii care să-l moștenească. […] se duse drept la George să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă“ (p. 403).
Ion o întâlnește pe Ana pe drumul cel vechi al satului atunci când, văzându-i slăbiciunea față de el, se decide să o ia de nevastă. Apoi, când Titu îi spune că, pentru aceasta, trebuie să-l silească pe Vasile Baciu, se întâmplă să se afle, sugestiv, pe drumul cel nou. Dar fiul învățătorului îl și avertizează: „– Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea în gard!“ (p. 102) Povața aceasta este mult prea terestră pentru ambițiile înalte ale lui Ion, care își luase drept constelație călăuzitoare Carul-Mare cu zestre al Anei. Cu cerul înstelat de deasupra capului și cu legea morală departe de el, începutul îi va fi, ce-i drept, modest: „o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere“ – pp. 212-213). Dar, odată ce și-a văzut sacii în car și s-a despărțit de trecut râzând, după moartea Anei și a copilului, consolatul văduv a început să creadă că dragostea pentru Florica (o adevărată „floricultură“ pentru grădina lui Ion) mișcă soarele și toate stelele, nebănuind că această credință îl va duce în infernul dantesc.
O comparație neinspirată face Florica atunci când îi impută lui Ion, cu lacrimi în ochi: „Umbli după ea [Ana – n. m., V. S.] ca armăsarul după iepe… Mă mir că nu ți-e rușine…“. (p. 50) Asemănarea cabalină poate fi potrivită doar în ceea ce o privește pe ea, pe „crăiasă“, care îi biciuiește simțurile de armăsar, în schimb, în cazul Anei, este vorba despre o vânătoare de zestre făcută de un animal de pradă. Cu instinctele puse în alertă la firul ierbii, Ion adulmecă poloagele așa cum un câine de vânătoare simte prezența prăzii. În privința casei lui Vasile Baciu, el nu a dat cu oiștea în gard și o va determina pe înjugata Ana să se spânzure, după ce sătulă de trai conjugal a avut primul declic sinucigaș la vederea lui Avrum spânzurat („Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum“ – p. 296). Îndreptân du-se spre grajd cu decizia de a-și pune capăt zilelor, nefericita ființă trece pe lângă călăul ei moral, care, cu gândul la Florica, „cioplea o oiște, cu mânecile suflecate, hâcăind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte“ (p. 354).
Vedenia celeilalte îl împiedică pe nesăbuitul vizitiu (Vizitiu este și numele popular al unei constelații) să vadă cu claritate drumul ce ar fi trebuit să-l urmeze și va da cu oiștea în gardul casei lui George. În noaptea fatală, amețit mai mult de gândul apropiatei vizite la Florica decât de băutură și, îndreptându-se spre casa pe care voia să o strice, „sufletul îi era așa plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară să îmbrățișeze gardurile pe lângă care trecea“ (p. 426). Strecurându-se în ogradă, va lăsa, prevăzător, poarta deschisă, ca să nu mai scârțâie când va fi să iasă de la „crăiasa“ inimii lui. Dar dimineața, cadavrul visătorului crai, aflat în curte la doi pași de poartă, sub nuc (simbol funerar) va fi pus în carul de zestre al Anei, devenit acum car mortuar tras de boii conduși de tatăl său. Cât despre Florica, ieremiada începea pentru ea: stătea „în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniți. Nu mai putea. Durerea o sugruma“. (p. 431).
Spuneam că este posibil ca Ion să fi auzit versuri scrise de Coșbuc, în schimb este cu neputință să-și fi însușit vreodată mesajul poemului Ieremia, al lui Geo Dumitrescu, fie și pentru simplul fapt că volumul Nevoia de cercuri va apărea mult mai târziu. Altfel, poate că ar fi încercat să se joace și el „de-a Ieremia“, ca în poemul de unde aflăm că „apăruse în lume, datorită lui,/ cea dintâi căruță fără oiște,/ că așa va fi să apară în lume/ cea dintâi ogradă fără garduri…“. Astfel, „neavând garduri, ograda se va lărgi/ până-n necunoscutul zărilor…“. Singura soluție pentru Ion de a nu da cu oiștea în gardul lui George ar fi fost să aibă o căruță fără oiște, pentru o ogradă fără garduri. Numai așa ar fi putut să-i facă o modestă… curte Floricăi, iar ograda s-ar fi lărgit până în necunoscutul zărilor, poate până la Oiștea, ce este parte a constelației Carul-Mare. Aceasta rămâne doar o imagine poetică în cazul unui îndrăgostit imprudent care, înainte de a da cu oiștea în gardul rivalului, „se stăpânea să nu sară să îmbrățișeze gardurile pe lângă care trecea“.
Vecinul de peste drum îl atenționase pe Ion să nu dea cu oiștea în gard și apoi, când i-a fost mărturisită dragostea pentru Florica, l-a povățuit să se liniștească. Deși de aceeași vârstă, domnișorul se va duce „să se așeze în lume“, iar văduvul urmează să fie așezat în mormânt, pentru că a îndrăznit să se uite în lume lung și mult prea departe de casa părintească, „prin spărturile gardului“. Simplu vizitiu cu ochelari de armăsar și cu purtări birjărești, Ion a nutrit aspirații de surugiu, de a fi pe cai boierești.