Dictatorul ca personaj. De la Alberto Moravia la Alexandru Ivasiuc

În 1941, când Alberto Moravia publică vitriolantul său roman, Mascarada, cele două dictaturi în expansiune, de stânga și de dreapta, își împărțiseră frățește puterea asupra teritoriilor ce urmau să le suporte bocancul ocupantului și pumnul de fier ce sugruma orice libertate. Dincolo de valoarea literară a acestei „scriituri satirice“, o întrebare își caută încă răspunsul : de ce și-a plasat scriitorul italian acțiunea romanului său într-o imaginară țară latino-americană, când, mai aproape de Italia lui Mussolini, în Europa, țara comunismului însângerat pus în „operă“ de Stalin, era întruchiparea exemplară a unei dictaturi atroce ? A vrut comunistul Alberto Moravia, fără îndoială un excepțional scriitor, printr-o lesnicioasă „emigrare“ a acțiunii romanului său în ținuturile „dictaturilor perpetui“, să împace, astfel, și capra protecției personale, și varza opțiunilor sale politice? Posibil, deși cu marii scriitori lucrurile sunt totdeauna mai complicate.

La 35 de ani de la apariția romanului scriitorului italian, în România, țara dictaturii comuniste originale, prin dublarea persoanei dictatorului cu replica sa feminină – o dictatură care, în plus, urma să devină și dinastică –, Alexandru Ivasiuc repetă „rețeta“ lui Moravia, plasându-și acțiunea romanului Racul tot în „ofertantul“, din acest punct de vedere, spațiu latino-american. Totuși, trebuie spus că, probabil, inspirația scriitorului român a fost stimulată și de apariția, cu puțin timp înainte, a celor trei celebre romane consacrate eternelor dictaturi sud-americane : Eu, supremul, de Augusto Roua Bastos, Toamna patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez și Recursul la metodă, de Alejo Carpentier.

Oricum am privi lucrurile, să nu uităm că „paznicii templului marxist-leninist“, cum îi numește Thierry Wolton pe cei care, ignorând realitatea din țările strivite sub „cortina de fier“ ( „continuarea operei „dezastrului economic, paraginei ecologice, disperării umane, golului cultural“), și-au zâmbit în barbă, hrănindu-și cu noi argumente ideologico-literare sinistra abandonare morală. Pentru că, așa cum spune același Thierry Wolton, dacă „Germania nazistă a înrobit națiunea franceză, Uniunea Sovietică, doar mințile ei luminate“. Cortina de fier înălțase nu numai un zid de piatră, dar și un zid al memoriei în spatele căruia istoria se rescria potrivit unor interese meschine.

Plasându-și acțiunile în timpuri relativ apropiate, cele două romane au multe fire comune – dictaturi militare – una deja instaurată, cealaltă în pragul loviturii de stat –, tehnica terorii, însingurarea și tristețea dictatorului, răul absolut –, dar și tehnici narative, inclusiv o stilistică, ce le diferențiază: pe de o parte, romanul satiric al lui Moravia, despre care suntem avertizați chiar din titlu, pe de alta, romanul-parabolă, în care Ivasiuc își învăluie o scriere politică într-o utopie neagră. Este o scriere, după seria celorlalte romane (Vestibul, Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa) prin care, conform lui Nicolae Manolescu, Ivasiuc „pune problema politicului în locul ei firesc, în politică“.

În Mascarada, cum spuneam, răul este deja instaurat, Tereso Arango, generalul care, prin „curaj și vigilență“, câștigase nu numai războiul civil, dar își învinsese și toți rivalii, dorește, acum, prin participarea la un mare bal mascat, să se bucure și de plăcerile vieții, întruchipate de Fausta Sanchez, văduva tânără și frumoasă, „lipsită de prejudecățile care încurcă întotdeauna visele mărețe“. Neașteptata hotărâre a dictatorului determină înscenarea, din partea preadevotaților săi „colaboratori“, a unui atentat din care va scăpa, grație curajului și vigilențelor lor. Adică, încă o dovadă prin care își reconfirmau loialitatea pentru politica de „intrigi, trădări, corupție și venalitate“, care le asigura puterea absolută sub care se zbătea nefericita țară. Dar, cum aflăm chiar din titlul romanului, perfidul plan eșuează, totul sfârșind într-o previzibilă mascaradă, caraghioasele întâmplări fiind egalate doar de penibilele personaje.

Mascat de frivola cheie amoroasă, romanul este, de fapt, o necruțătoare satiră la adresa totalitarismului, cu tot cortegiul său de „vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri nerușinate, violențe ciminale, scandaluri mușamalizate“, cum le înșiră chiar romancierul, în alternarea de planuri narative, când satirice de-a binelea, când fals serioase.

Căutând epicitatea cu orice preț, ca răspuns la frecventele acuze aduse stilului său în care „minimul de epică“ ceda locul „maximului de semnificație“ (Alex Ștefănescu), în Racul, Ivasiuc dă frâu liber poveștilor și întâmplărilor de multe ori neverosimile, chiar dacă suntem pe „teritoriul“ acelui realism magic care se impunea în toată lumea, și de care, iată, se contaminează și acest „as al dialecticii“. Avem aici, desigur, o parte din încercarea romancierului de a se apropia de factura așa-zis tradițională a romanelor, care, în epocă, era cultivată cu succes de ceilalți autori de marcă.

Fina echilibristică narativă a autorului, în care, cu abilitate, trebuia să sugereze realitatea dictaturii roșii ceaușiste, camuflată în episoadele sângeroase din țările latino-americane, dar și să acopere cât mai plauzibil eventualele similitudini cu practicile totalitarismului autohton, îi reușește întru-totul lui Ivasiuc, dovadă că romanul trece fără vreo „atingere“ a Cenzurii.

În Don Miguel, personajul central al romanului, prin poziția sa de „secretar intim și consilier juridic al marelui patron“, dictatorul Don Athanasios, dar și prin întruchiparea perfectă a schizofreniei impusă de o dictatură aberantă, se pot identifica mulți dintre zeloșii slujitori ai regimului comunist. În aceeași măsură, permanentele stări de teamă, de insecuritate, de vinovăție fără vină, ilustrate frecvent în roman, se regăsesc, după cum bine știm, în practicile terorii oricărei dictaturi, fie ea de stânga sau de dreapta.

După cum concluzionează Nicolae Manolescu, „autorului i se pare suficient să vorbească despre teroare pentru ca cititorii să se gândească la regimul comunist“. O teroare prezentă, dar și o teroare, pe care o amintește autorul, care vine, în acel spațiu, și dintr-o istorie străveche, în care cuceririle conchistadorilor, cruzimile lor față de populația băștinașă, decimată și cu cetățile lăsate în paragină, ne readuc în memorie teroarea comunistă a colectivizării forțate, finalizată prin pustiirea satelor și înrobirea țăranilor de către statul totalitar. Tot așa cum luarea în stăpânire, de către aceiași vestiți cuceritori, a „întinsului azuriu al apelor care înconjurau pământul“ și a pământului însuși, seamănă până la identificare cu răpirea pământului țăranilor de către năvălitorii autohtoni, adunați sub stindardul roșu. Iar pentru „săvârșirea a ceea ce era de săvârșit“ nu se rosteau, cum știm, aceleași cuvinte „sacre și solemne“, inspirate, pe tărâmurile sud-americane, de „figura ovală și palidă a icoanei“, iar, mai târziu, în România comunizată, de lozincile care cereau lichidarea dușmanului de clasă? Nu le dădea tuturor aceste atrocități semul înalt al existenței? Pentru că, așa cum spune Ivasiuc, cu referire la acele îndepărtate timpuri și ținuturi, dar cu subtilă trimitere în prezentul românesc, nu despre oameni era vorba, ci despre privilegii, putere și clase sociale. Această întoarcere în timp din dramaticul prezent al romanului, ca o acoladă aparent fără vreo semnificație subversivă pentru istoria ceva mai recentă a României, i-a reușit foarte bine, cum am mai spus, lui Ivasiuc.

Pentru a ajunge la pasajele reușite ale romanului, trebuie să străbați și o serie de scăderi, care au fost identificate de critică atât la data apariției acestuia, cât și ulterior, cum sunt nesfârșitele meditații pe tema libertății, veritabile segmente de eseistică sau de dizertații filosofice care nu sunt întotdeauna bine absorbite în fluxul narativ. Așa cum sunt și câteva episoade neverosimile, cum ar fi călătoria în junglă în căutarea unor fantomatice urme de civilizație precolumbiană, relatată de Figueroa, sau disputa filosofică nesfârșită pe care Miguel o are cu revoluționarul Benevisto chiar în pragul declanșării loviturii de stat. Din această pricină, romanul lui Ivasiuc are și o doză de artificialitate, de scriere acoperită de straturi ideologizante, spre deosebire de Mascarada lui Moravia, care reușește să așeze nefirescul întâmplărilor, printr-o simplitate a redării, într-o lumină credibilă, nu lipsită, adesea, de un umor subînțeles. Epica tumultuoasă a romanului scriitorului italian, fără inserții meditative, ca la Ivasiuc, nu e sufocată de semnificație plicticoasă și interpretare subiectivă, lăsând cititorul liber, cu bucuria lecturii.

Am fi nedrepți însă, dacă nu am arăta că avem și în Racul pagini admirabile, de proză veritabilă, pentru că, dacă înainte, prin celelalte romane enumerate, Ivasiuc executa o riscantă „echilibristică pe sârma marxism-leninismului“, conform lui Alex Ștefănescu, acum, eliberat de constrângerile ideologice, ne oferă un veritabil balet stilistic, rafinat chiar și pe teritoriul dialectiii și al reflecțiilor. Un scurt exemplu, cred că este edificator : „Un om bătrân, cu fața arsă de soare, cu mișcări încete și regulate, părând că se pot contiuna la infinit, grebla prundișul uneia dintre aleile ce se desfăceau din aleea principală. Mișcările lui monotone și calme se făceau parcă de la sine, într-un ritm al lor, autohton. Gândurile lui păreau împietrite, în altă parte, solide și definitive, cuprinzând lumea dintr-un unghi fix și acela personal.(…) Mâine, după ce tot orașul va fi cuprins de groază și cadravrele vor zace în marea arenă cu bănci de piatră de la marginea orașului, acest om, sculat în zori, cu aceleași mișcări monotone și cu gândurile împietrite pierdute în altă parte, poate aceleași gânduri, va continua să grebleze aleile parcului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat“.

Ultimele două capitole ale romanului ( VI și VII), cu prezentarea masacrului loviturii de stat militare și instaurarea „păcii sociale“ de către noua putere, sunt, fără îndoială, punctul culminant al virtuozității narative a romancierului. Discursul bătrânului liberal, proclamat președinte al statului totalitar împotriva convingerilor sale, este o demonstrație de virtuozitate și, în același timp, un rechizitoriu indirect la adresa regimurilor totalitare, în care „retorica de circumstanță“ țintește mult mai departe : „Nicăieri nu exista nici cea mai vagă amenințare, era discursul unui bun părinte al patriei, puțin, foarte puțin patriarhal, apărător neînfricat al marilor valori, continuatorul strălucit al unor strălucite tradiții într-un viitor și mai strălucit. Victor Hugo n-ar fi scris un alt discurs, dacă îi reușea o lovitură de stat. Cuvitele reușeau perfect să nu aibă nici o legătură cu faptele întâmplate, așa cum de acum înainte trebuia să fie structura declarațiilor lui de acest gen. Toate războaiele urmau să fie făcute în numele păcii, toate omuciderile în numele liniștii și mărinimiei – bine subliniate în cuvinte“.

Și Don Fernando, și Don Miguel, în fond, două personaje tragice, sunt, de fapt, două „anexe“ care își joacă rolul îmbătați de himera puterii absolute, două victime și ei, „înmuiate“ nu precum corpurile celor care, împușcați, cad lângă ziduri, ci în ființa lor intimă, morală, pe care o lasă să se prăbușească nu lângă ziduri, ci în înaltele cabinete ale puterii totalitare. Erau și ei, în esența lor, tot doi raci, precum cel ieșit la lumină, printre cadavrele împușcaților din piață, „care se salvase datorită perseverenței sale târâtoare și mai ales a acestei priviri tâmpe (…), „ființă târâtoare și perseverentă“, în care Miguel vede capătul „planurilor demente“ale dictatorului, o țară pustiită, la cheremul „jivinelor, crustacei urași ce urmau să stăpânească pământul“.