Din anumite motive, am fost silit să merg mult pe jos, plecând de undeva de pe lângă fosta poștă Puișor și bătând drumul până la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Am mers de la un capăt la altul pe Bd. Libertății, având în stânga nemuritoarea Casă a Poporului. Deși a trecut atâta vreme de atunci, am fost șocat de suprafața uriașă din București pe care N. Ceaușescu a demolat-o. Zeci și zeci de kilometri pătrați… Case, curți, grădini, străzi, biserici, totul a căzut acum 40 de ani sub buldozerul dictatorului… Dar, evident, asta, în 2022, nu ne mai poate impresiona. Ne lasă indiferenți. Puștanii care s-au născut pe atunci habar n-au ce a fost și fac pe bulevardele late, apărute ca urmare a demolărilor, curse de automobilism sau motociclism pentru a-și procura senzații tari.
Mergând, gândul mi-a fost atras într-o altă direcție. Ce mi-am spus? Dacă un individ venit din fundul Olteniei, fără pic de carte, un derbedeu la urma urmei, ulterior, în procesul de colectivizare a agriculturii, dovedit drept criminal, a pus mâna pe puterea absolută și, în consecință, a făcut tot ce a vrut, distrugând Capitala României, această putere nu venea de la el, din capul și din mațele lui, puterea îi era dată de altcineva. De cine? poate întreba un neștiutor. Simplu… De Necuratul… Nici nu am răspuns bine și aud deja hohotele de râs ale cirezilor de sceptici care aglomerează acum lumea. Termină, dom’le cu prostiile astea! Nu-ți dai seama că ești caraghios? Oi fi. Și de Kierkegaard râdeau contemporanii ținându-se de burtă. Asta nu înseamnă, Doamne sfinte, că eu m-aș apropia de ilustrul filosof danez, eu nu-s până la urmă nimic, dar nimicul ăsta mă înnobilează formidabil. De aceea sunt convins că NC a avut puterea celor 24 de ani de domnie de la Necuratul.
Evident, pe lângă ignoranții, care nesocotesc cele spirituale, există categoria „tehnocraților“, care nu se ambalează, nu pun nimic la inimă, iau totul la rece și atunci concluzionează: Bucureștiul trebuia oricum modernizat. N-o făcea NC, o făcea altul. Și acum sunt dărâmate clădiri monument istoric și nimeni nu se sinchisește. Progresul are legile sale inexorabile și ne supunem lor fiindcă altfel am trăi în cocioabe…
De acord! Problema rămâne însă aceeași. Puterea lui NC a venit din altă parte. Asta mă interesează. Asta mă preocupă. Asta înseamnă că istoria nu e făcută de mase, ci de personalități fie negative, fie pozitive. Istoria nu curge la întâmplare și nu reprezintă o succesiune aleatorie de evenimente. Nu e progres în sensul profan al noțiunii, ci o spirală bazată pe desfășurarea ciclurilor. Compactarea și disoluția sunt instrumentele care sfărâmă și în egală măsură diluează istoria. Dar în măsura în care există Necuratul există și Cel Curat.
Mulți dintre noi care, endlich, au depășit nivelul materialist agnostic, gândesc numai catastrofic. Adică pentru ei istoria, așa cum curge, ne împinge ireversibil spre dezastru. Într-un fel, e bine că au ieșit din paradigma viziunii fals optimiste, dar aceasta nu e de ajuns. Și nu am în vedere doar realizările individuale, adică acele cazuri care, indiferent cât de aspre ar fi condițiile istorice, încă gustă din cupa fericirii, ci la marile încercări comunitare când individul este supus destinului colectiv. Doar în asemenea situații se pot impune figuri exemplare care prin inteligență, voință și har, se fac stavilă în fața torentului nimicitor. Aici intervine rolul personalităților benefice care se împotrivesc dezastrului. Spunând asta, nu afișez un optimism stupid și despiritualizat, ci exprim o viziune profund spirituală prin care Necuratul poate fi, măcar pentru o perioadă de timp, îngrădit, dacă nu chiar învins. Asistăm de fapt la înfruntarea dintre Cel Curat și Necurat, ca să nu zic dintre bine și rău, fiindcă prea ar suna banal. Oameni precum Ioan Paul al II-lea, Elisabeta a II-a sau Mihail Gorbaciov intră în categoria acestor stavile care s-au opus cursului criminal al istoriei. Semnificativ e faptul că ultimii doi au plecat cam odată din lumea aceasta. Gorbaciov a fost un comunist convins, dar, paradoxal, a înțeles că istoria se poate realiza, sau abia atunci se realizează, în afara comunismului. Ce diferență enormă față de Ceaușescu al nostru care la Congresul XIV al PCR urla ca un dement că nu există alt drum pentru omenire decât acela spre comunism… Era însă urletul fiarei care-și presimțea sfârșitul. Gorbaciov a mai trăit de atunci peste trei decenii… Elisabeta a fost încoronată în 1952, când încă mai trăia Stalin, iar Războiul Rece nici pe departe nu dădea semne că s-ar relaxa. De fapt, încoronarea aceea a fost absolut necesară în respectivele momente tocmai spre a consolida Tradiția. Forței militare nord-americane trebuia să i se alăture simbolul reactualizat al monarhiei britanice tocmai spre a face față ofensivei sovietice. A fost, după părerea mea, o alăturare fericită în clipe dificile, când omenirea se afla pe pragul prăpastiei.
Acum, mai mult sau mai puțin, ne aflăm într-o fază a disoluției. Istoria se diluează. Nu întâmplător se spune că suntem în post-istorie. Dar eu fac o mică înlocuire și precizez că, de fapt, e vorba de sub-istorie. Cugetarea lui Cioran: Întâi omul a căzut în timp, pentru ca apoi să urmeze căderea în sub-timp… Moartea reginei și toate funeraliile poartă sonoritatea unui cântec de lebădă sfâșietor. În 1900, când murea regina Victoria, oamenii deschiși la minte simțeau că s-a încheiat o epocă, și așa a și fost, deoarece la mai puțin de două decenii a venit Marele Război, țarul Rusiei, văr al regelui britanic, a fost suprimat, vechile imperii s-au sfărâmat… Nu avem de unde ști ce va fi de acum încolo… Istoria e vicleană și imprevizibilă. Ca să fii mai tare decât ea, trebuie să te situezi cu un palier mai sus, să ai ochi de șoim pentru a desluși liniile de forță care încă n-au fost camuflate. Dar operația aceasta nu e la îndemâna oricui. Probabil, e nevoie de un dram de sfințenie, care nu se găsește pe toate drumurile…