În prima parte a vieții, nimic nu prevestea faima ciudată de care se va bucura Annie Taylor, o americancă oarecare. Născută în 24 octombrie 1838, în Auburn, New York, în familia lui Merrick Edson, un negustor de grîne destul de bogat, a copilărit alături ce cei șapte frați și surori. Rămasă orfană la 12 ani, Annie a avut, totuși, posibilitatea să învețe, devenind profesoară, așa cum și-a dorit. Povestea ei de dragoste e banală: îl întîlnește pe David Taylor, în timpul studiilor, și se căsătorește cu el… Undeva, însă, biografia ei o ia razna: copilul rezultat din această căsătorie îi va muri de mic, la scurtă vreme soțul va fi împușcat mortal în timpul războiului de Secesiune.
Rămasă văduvă, încearcă să se adapteze. Se angajează profesoară pe la diverse școli, fondează chiar o școală de dans și, după aceea, una de muzică. Dar nu i se pare destul. Începe să călătorească și să cheltuie bruma de bani pe care o moștenise de la tatăl ei. Stabilită în Michigan, trăiește o nouă nenorocire: îi arde casa și își pierde banii investiți în proiectele unui lider spiritual care s-a dovedit a fi un farsor.
În 1900, la 62 de ani, se declară ca avînd doar 40, crezînd că dacă e mai tînără în acte va cîștiga mai mulți bani. Visează să fie admisă în clasa mijlocie, printre oamenii învățați. Devine personajul propriei ei vieți fictive și încearcă să născocească ceva care să o facă să trăiască mai bine, să devină faimoasă. Că doar era în țara tuturor posibilităților.
Își propune că devină prima persoană care să supraviețuiască unei sărituri în Niagara, într-un butoi. Caută finanțatori și îi găsește. Dă comandă să i se facă un butoi pe măsură, din stejar și bine fixat cu cercuri de fier. În interior, butoiul e capitonat cu perne ca să atenueze căderea. Înalt de 1 metru și jumătate, butoiul cîntărește, gol, 72 de kilograme, fiind prevăzut și cu un fel de ham care să o ajute pe autoarea saltului să suporte șocurile.
Vestea acestei viitoare sărituri stîrnește un anume interes, dar prima încercare de lansare a butoiului eșuează, pentru că în opinia publică a înflorit ideea că Annie vrea, de fapt, să se sinucidă spectaculos. Pentru a demonstra că poate scăpa teafără, Annie Taylor a făcut o încercare lansînd butoiul în cascadă cu o pisică înăuntru. Cum pisica a scăpat teafără (se știe că pisicile au mai multe vieți), doar cu o zgîrietură, lumea din jur a acceptat că saltul americancei poate fi o încercare reușită.
Pe data de 24 octombrie 1901, cînd Annie împlinea 63 de ani, dar aniversa doar 41 din ei, a avut loc marea încercare. Butoiul a fost atașat unei ambarcațiuni și, împins de curenți, a căzut în hău. Toată povestea a durat douăzeci de minute. Butoiul a fost recuperat de salvatorii din josul cascadei. Annie trăia! A durat mai mult pînă au reușit să o scoată din butoi decît saltul propriu zis. Teafără, doar cu un cucui, prima persoană care a reușit să sară în Niagara și să scape cu viață a declarat presei: „Dacă ar fi chiar cu ultima mea suflare, aș avertiza pe oricine să nu repete experiența mea. Aș prefera să merg spre o gură de tun, știind că mă va lovi obuzul, decît să mai fac o astfel de săritură.“ Mai tîrziu, povestind mereu și mereu curioșilor această experiență, Annie Taylor a recunoscut că a leșinat în timpul saltului, probabil suferind o comoție cerebrală.
Chiar dacă nu a fost transmisă în direct pe internet, isprava profesoarei a fost popularizată în toată presa americană și canadiană. O ispravă care a făcut-o celebră și, ar fi trebuit, și bogată. Numai că promotorul ei, Frank M. Russell, cel care a adunat banii, s-a făcut nevăzut. A făcut un salt în necunoscut și acolo a rămas. În zadar a fost căutat de detectivi privați, de polițiști, de binevoitori, urma i s-a pierdut undeva în Chicago.
Rămasă la fel de săracă precum înainte de saltul în cascadă, dar mult mai celebră, Annie Taylor a început să țină un fel de conferințe plătite în care își povestea experiența, la care se mai adaugă și banii obținuți din autobiografia ei vîndută la tarabele din jurul Niagarei. După ce s-a angajat la o infirmerie în apropierea cascadei, susținînd că are 40 de ani, și-a făcut o profesiune din a se fotografia cu turiștii lîngă butoiul în care a făcut saltul. Pe lîngă asta, și-a descoperit proprietăți de clarvăzătoare și de bioenergetă, tratînd locuitorii zonei.
A fost înmormîntată în cimitirul din Niagara Falls, New York, din donații publice, în perimetrul rezervat aventurierilor care și-au pierdut viața în încercarea de a cuceri Niagara. Ecourile ei în cultura populară nu sînt puține. S-au făcut filme, a inspirat personaje, s-au scris și povești sau romane care o au în centru sau măcar o evocă. Mă mir că nu a fost recuperată de feministele de azi.
Se spune că toată lumea știe cine a fost primul om care a pășit pe Lună, dar nu și numele celui de-al doilea. În cazul Niagara, nu e chiar așa. Cel de-al doilea om care a reușit să supraviețuiască unui salt, tot în butoi, e destul de cunoscut. Se numește Bobby Leach, birtaș și cascador, acrobat la Circul Barnum, și a sărit într-un butoi de metal, pe 25 iulie 1911. A scăpat cu viață, dar cu șase luni de spitalizare, pentru a-și repara oasele rupte. Asta după ce se lăudase că saltul lui va fi mai bun decît al Annei Taylor!
Pentru că sînt mereu atent la ironiile sorții, trebuie spus că, în 1926, în timpul unui turneu de popularizare a isprăvii sale în Noua Zeelandă, cel care a scăpat aproape întreg din încercarea Niagarei și-a găsit sfîrșitul alunecînd pe o coajă de portocală.