Deși a debutat primul, în 1968, poetul Gheorghe Grigurcu a trebuit să poarte un lung și tenace război cu criticul Gheorghe Grigurcu, până la a-i fi recunoscută independența.
A fost nevoie, pentru aceasta, de mult mai multe volume de poezie decât de critică și de o receptare care, în special după 1989, a îmbrăcat tot mai des hainele recunoașterii, până la încununarea cu Premiul „Mihai Eminescu – Opera omnia“, în anul 2015. Semn că autorul are o structură artistică originală, pe dos față de „norma“ românească, în care poezia aparține, de regulă, tinereții, iar reflecția critică, senectuții.
Culegerea recent apărută, intitulată Imagini așternute pe coala văzduhului, este o antologie din creația lui Gheorghe Grigurcu din primul deceniu al mileniului al treilea, începând cu volumul Spațiul dintre corole (2000) și încheind cu Portretul vântului (2011). Un deceniu bogat, poate cel mai bogat din existența poetului, și perioada care a contat, poate, decisiv în consacrarea sa, echilibrând balanța, până atunci (vezi și opinia lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române), înclinată net în favoarea criticii sale.
Decisiv, în pofida faptului că poetul nu și-a schimbat nici poetica, nici instrumentarul. Și în culegerile antologate aici, Gheorghe Grigurcu încă șlefuiește seren cariatidele unui templu poetic care, pe măsură ce se sublimează, devine tot mai vizibil pe „cerul“ literaturii contemporane.
Dacă este de observat ceva, între reperul de început și cel de final al antologiei Imagini așternute pe coala văzduhului, este însă o anumită întunecare a viziunii. Nu atât de pregnantă ca în poemele recente, totuși, demnă de a fi consemnată. De la „Și iată oglinzile/ ce se evaporă/ aidoma apei// lăsând imaginile/ cum un pietriș/ în albia/ unui râu secat“ la „Soarta? Ne-o înfundăm cu câlți de lumină/ cum un canal spart/ din care se scurge/ o viață ce-ar vrea să fie/ întunecoasă cum smoala// dar nu izbutește vai nici atât“ e o diferență nu numai de stare de spirit, ci și, dacă nu sunt prea prețios, de condiție a poetului și a poeziei. Forma, textura aceasta rafinată a versurilor lui Grigurcu, nu mai ascunde la fel de bine neliniștea, spaimele și micile fracturi cotidiene care-i tulbură spiritul.
Din acest punct de vedere, antologia este binevenită, întrucât permite pasionatului de poezie să ia contact cu o creație destul de amplă, însă risipită în plachete și culegeri tipărite, la timpul cuvenit, în edituri de nișă din orașe de provincie, în tiraje mult prea mici, sufocate de producția marilor edituri. Nu este Gheorghe Grigurcu singurul creator defavorizat de situația de pe piața editorială, însă el este unul dintre cei mai importanți. Imagini așternute pe coala văzduhului acoperă un gol și, tocmai de aceea, ar fi fost de dorit ca antologia să furnizeze cititorului ceva mai multe informații despre organizarea ei internă: este o culegere integrală sau doar o selecție? de ce doar volumele dintre 2000 și 2011? ș. a. m. d. Absența surprinzătoare a acestor precizări, venind din partea unui poet care este, totodată, și un critic, este, desigur, de natură să sublinieze independența celui dintâi față de cel din urmă, însă… ne și nedumerește.
Dar să mă întorc la poezia lui Gheorghe Grigurcu, cea din primul deceniu al mileniului al treilea. Care e frumoasă și de o înaltă ținută a versificației, în pofida unei rare stângăcii a autorului în a alege titluri potrivite volumelor (de la Un trandafir învață matematica, 1968, trecând prin Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului, 1994, și până la Șoseta cu bluesuri, 2007, aceasta din urmă, cuprinsă în antologia de față). Avem în Grigurcu pe unul dintre ultimii reprezentanți ai artei versificației din poezia noastră: unul cu atât mai valoros, cu cât nu practică prozodia clasică, revendicându-se mai degrabă de la muzica misterioasă și îndepărtată a simboliștilor. Ceva bacovian pare a se distinge, cred, în profunzimile unei poezii atât de bine șlefuite, cum este, să zicem, Nu spui nimic, din volumul Calendar (2004): „Nu spui nimic doar cazi/ și iarăși cazi și speri/ într-o nuanță-n alta.// Ticuri de scriptor nebun/ ce-adună-n geantă spinii/ de-a dreptul de pe câmp/ când se-nserează-n frază.// O clipă consulți la mână/ ceasul-oglindă-n care/ iată sub arătătoare/ se iscă furtuna cea mare“. Poetul operează însă invers față de franchețea dicțiunii bacoviene, cu sugestii și sugestii ale sugestiei, acoperind înțelesurile prea explicite cu văluri diafane care sfârșesc prin a deveni ele însele conținuturi: „Un nor paște cum un miel/ iarba cerului/ și Ora îi dă târcoale/ Ora aceasta gălăgioasă efemeră/ plină de fabule// fabule pline de lupi/ lupi plini de eternitate“. Intens senzorial, Grigurcu stăpânește ca nimeni altul arta de a păstra stările lirice în suspensie, împiedicându-le să se metamorfozeze în prozaice drame existențiale sau, dimpotrivă, în abstracte probleme de creație: „Cum tremură culoarea aidoma unui fluture cum/ dispare fericită-n transparența apei/ cum se preface melodia într-o iubire mută/ cum se declanșează aparatul de fotografiat/ copiind Lumea gata a o declara de prisos“. Pare că însăși finalitatea lecturii unei astfel de poezii este una á rebours, constând în efortul de a decripta ceea ce se ascunde sub faldurile unei versificații subtile, criptice pe alocuri, iar nu în revelația cine-știe-cărui „mesaj“, cuprins totuși aluziv în vers: „Poate numai un cristal prin care trece un corb/ poate numai o lumină încă nedigerată-n stomacul/ râului/ poate numai copilăria nicio dată încheiată a stâncilor/ care urlă cum hienele“.
Cu alte cuvinte, o tentativă (nu foarte decisă) de poezie pură, scrisă de către un poet care nu crede în puritatea discursului liric, ci numai în încifrare și obscurizare: „Dumnezeu se-ascunde aidoma unui șarpe/ într-o gaură de șarpe// Dumnezeu se-ascunde aidoma unei furnici/ într-un mușuroi de furnici// Dumnezeu se-ascunde-n cerul/ în care te ascunzi și tu“. Și nu numai Divinitatea se ascunde, în paranteză, în viziunea lui Gheorghe Grigurcu, ci și înțelesul poemului, care se pierde în indistincția unui limbaj comun (în ambele sensuri ale termenului: de banal și de general), ca în această Ars poetica: „E prea strâmt locul în această ghețărie/ unde se-nghe-suie oameni și tauri/ și păsări și fluturi și viermi/ unde oho fiecare vrea să ocupe un loc mai bun/ să se conserve mai multă vreme/ unde fiecare speră-n limba sa/ dar toți gem într-o limbă comună“. Tocmai această voință de unicitate, care caracterizează poezia autorului de la început până azi, este cea care tulbură – prin paradox, prin gustul pentru asocierile (prea) insolite, prin plebeea dorință de a epata – armonia fără de care puritatea rămâne doar o aspirație: „Înflorită-n curtea medicului nonagenar/ magnolia convoacă acolo/ întreg universul“. De altfel, în pofida unei multitudini de texte intitulate Semn de carte sau Scriptor, poetul nu relevă niciodată ceva până la capăt, poezia fiind mai degrabă un act de întrerupere temporară a unei comuniuni mai adânci, care e însăși starea de poezie. „A face o confesiune e ca și cum/ ai rupe fără păs o ramură crezând/ că ea continuă a-i șopti trunchiului/ taina sa frunzoasă“.
Vorbeam, în preambul, despre o anumită întunecare a viziunii lui Gheorghe Grigurcu, pe măsură ce se adună volumele și anii. Semnul ei nu este tragicul, ci amărăciunea. Gustul amar tulbură ordinea lumii, ca și pe cea a târgului mic, din care poetul trimite, asemenea mesajelor în sticlă aruncate în voia oceanului de către naufragiați, diverse „ilustrate“ enigmatice. „Scriptorul“ nici nu mai știe, în final, cum să lucreze cu cuvintele cu care, până atunci, alcătuise iscusite poeme: „Atât de întunecate sunt vorbele că nu/ mai știi ce să faci cu ele// să le cureți ca pe cartofi să le azvârli în pubelă?// să le îngropi înapoi în pământ/ așteptând un nod noduros?// ori să arunci pe ele un jet/ de lumină rece ca gheața// o lumină ce nu-i a lor și nici a noastră/ dar care-ncepe a vorbi/ ea însăși?“
Antologie de senectute, Imagini așternute pe coala văzduhului ne spune, în cele din urmă, ceva esențial despre qualia atât de originalei lirici a lui Gheorghe Grigurcu. Și anume, că aceasta preferă să fie covorul diafan dintre nodurile existenței și semnele cugetării abstracte pe marginea ei: postură delicată, mai greu de receptat de către publicul larg, dar care oferă nu puține delicii de lectură celui ce caută în poezie și altceva decât curentul principal.