Ioan Slavici, prieten cu Eminescu, a scris Moara cu noroc și Mara – este cam tot ceea ce îți poate spune pe nerăsuflate un absolvent de liceu de la noi. Dar opera sa este mult mai vastă (și are o mare diversitate). Ca să o readucem în întregime în atenția publicului de azi, ar fi nevoie de un lung serial critic. Deocamdată avem în vedere romanul Cel din urmă armaș, publicat de Ioan Slavici în 1923.
Iată subiectul:
În ziua de 4 noiembrie 1874, Elena Văleanu, care s-a despărțit de soțul ei, Radu Armaș, pentru că era un ușuratic, îi scrie din străinătate unei verișoare, Ana, soția senatorului Iancu Talpă. O anunță că, după mulți ani, intenționează să se întoarcă în țară împreună cu fiul ei, Iorgu, care între timp terminase studiile de Agronomie și Drept. Și o roagă să închirieze pentru ei o casă cu trei-cinci camere ca să aibă unde să se instaleze pentru o vreme, și anume până când va putea să renoveze conacul de pe moșia din Valea Boului.
Așa se face că, venind în țară, se instalează la o doamnă, Ionescu, care are o fată, Alina, elevă de cincispreze-șaisprezece ani, foarte frumoasă. Chipul ei poate fi văzut pe un perete din sufragerie, zugrăvit de un tânăr pictor, Emil, îndrăgostit de ea. Fata îi atrage imediat atenția lui Iorgu, dar mama lui cere să se șteargă portretul de pe perete și îl supraveghează atentă pe băiat ca să nu se lase sedus. Tot ea îl „păzește“ de o nepoată de verișoară, Zoe Gârlescu, matură și experimentată, foarte atrăgătoare, care a divorțat de doi bărbați și duce o viață libertină.
Cu toată diferența de vârstă dintre Iorgu și Alina, ei simt de la început o puternică atracție reciprocă. Alina îl simpatizează și pe Emil, care i-a dat cândva lecții de pictură, dar dragostea pentru Iorgu, patetică, deși nedeclarată, o face să se izoleze de alții. Chiar și mama lui Iorgu începe să o placă pe Alina.
Plecând împreună la moșia din Valea Boului, bătrâna moare subit în brațele Alinei, ceea ce îl apropie pe Iorgu și mai mult de fată. Între timp, însă, destrăbălata Zoe, atrasă de la început de Iorgu, reușește să-l cucerească și să-l zăpăcească. La un moment dat îi spune că a rămas gravidă și îl avertizează că băiatul ultimului armaș va fi un bastard. Asta îl face pe Iorgu să o ia urgent în căsătorie și să plece în străinătate, urmând să se întoarcă în țară și să-și facă publică căsătoria după trecerea anului de doliu de la moartea mamei lui.
Se dovedește însă încă o dată că Zoe este imorală și iresponsabilă. Ea risipește o mare sumă de bani împrumutată de Iorgu pentru modernizarea activității de la moșie și își păstrează dota neatinsă, după care începe să trăiască cu alți bărbați. Profită din plin de faptul că, izbucnind Războiul pentru Independență, Iorgu pleacă pe front.
Când se înapoiază din război, Iorgu divorțează de Zoe și se stabilește la Valea Boului; acolo mai are un rest de moșie pe care intenționează să îl transforme într-o fermă-model. O mare parte din proprietate o vânduse pentru a putea acoperi cheltuielile făcute cu Zoe.
Între timp, Alina, care îl tot așteptase în zadar, a aflat istoria căsniciei lui și s-a măritat cu un fost ofițer, Voicu Strună, îndrăgostit de ea. Oricum, rămăsese singură după ce mama ei se recăsătorise cu un avocat, Cezar Lică. Voicu Strună are mai multe case și o măcelărie în București.
Iorgu, care își duce viața în solitudine la Valea Boului, află de mariajul Alinei și înțelege dintr-odată foarte clar că nu poate trăi fără ea. Vine intempestiv la București, o întâlnește și îi cere dramatic să plece cu el, dându-i răgaz trei zile. Alina, deși îl iubește, nu mai poate să-și strice căsnicia. Îl roagă pe Lică să stea de vorbă cu Iorgu și să-l convingă să renunțe. În timpul discuției, Lică îl jignește pe Iorgu, iar acesta îl provoacă la duel cu sabia, martor printre alții fiind chiar Voicu Strună pe care Iorgu îl cunoaște pentru că l-a avut comandant în război.
În duel, Lică este ucis. Dar după câteva zile și Iorgu este găsit mort în pădurea Valea Boului, cu trupul intrat în putrefacție. Cauza morții – o doză prea mare de morfină.
Ioan Slavici impresionează printr-o profundă înțelegere a oamenilor. În Cel din urmă arcaș, un roman departe de valoarea Marei sau a nuvelelor, portretizările sunt uneori greoaie, deși au și greutate, nu rămân vorbe goale. Din aglomerarea de formulări complicate inutil sau pur și simplu stângace rezultă o materie literară densă (ca la Buzura, mai târziu, alt ardelean lipsit de ușurința exprimării):
„Iorgu avea un adevărat cult pentru mama sa. Nu mai era în gândul lui altă femeie ca dânsa. El știa cât a suferit și cât a răbdat ea ca soție a unui pornit spre năvălnicii, care a risipit o avere mare fără ca să-ți poți da seamă pe ce, câte silințe și-a dat să-l stăpânească și cum nu s-a despărțit de el decât pentru ca să scape cel puțin o parte din zestrea ei. Încă mai bine o știa ca mamă, care numai pentru el trăiește și în toate clipele vieții ei la binele lui se gândește. Niciodată n-a auzit din gura ei o vorbă jignitoare despre răposatul său tată. Pentru el tatăl său era numai un om nenorocit care nu prin ușurință, nici mai ales prin destrăbălări, ci numai prin marea sa bunătate s-a ruinat. Auzind de la unul una, de la altul alta, el încetul cu încetul s-a-ncredințat că lucrul acesta nu este adevărat și tocmai de aceea era uimit de marea ei bunătate.“
Ce bărbat poate fi considerat ușuratic? Unul „pornit spre năvălnicii“!