Pe vremea aceea, aveam un televizor, mic, în bucătărie. Detestam acest lucru și, de aceea, nici nu-l foloseam. Un protest timid, nebăgat în seamă de nimeni. Habar n-am de ce l-am deschis în acea după-amiază… Prietenii mei știu că nu ratez nicio ediție a Festivalului Enescu, că ani la rînd am avut abonament achiziționat pe talonul de pensie al mamei mele, că am cîteva preferințe clare, cîteva personalități pe care le aștept, nu întotdeauna și cele la care vibrează oficialitățile și snobimea, prilej cu care devin, brusc melomani, și povestesc la cafeaua de dimineață cum a fost ziua precedentă. Desigur, impresiile unui amator, iubitor și fidel. În fine, în după-amiaza de marți, 11 septembrie, i-am telefonat prietenei mele și i-am amintit că seara îl voi vedea, în sfîrșit, pe Kurt Masur dirijînd London Philarmonic Orchestra la Sala Mare a Palatului. În program, Beethoven, Simfonia nr.1 și, cred, nu mai țin minte, Bruckner. De ce mă fascinează? Din tot ce am ascultat, diferite înregistrări pe casete sau pe CD-uri, Beethoven, Brahms, Mahler, am simțit tușa puternică, fermă, rigoarea neamțului. Dar, și asta întotdeauna, pe undeva, pe dedesubt, o vibrație tandră, o căldură, o emoție, un tip special de sensibilitate. L-am văzut, cred că pe un canal francez, dirijînd orchestra din New York. Se filma din timpul repetițiilor. Felul în care le vorbea, exact cum și dirija, ferm și tandru, în același timp, accentele puse pe o frază muzicală, reluate iar și iar, căldura cu care îi privea, cumva pe furiș, pe membrii orchestrei, ceea ce se vedea în ochii lor… Un bărbat frumos, cu aer de aristocrat, un muzician sever, care știe ce vrea și nu se lasă pînă nu obține: Kurt Masur. O mare personalitate.
În după-amiaza de marți, 11 septembrie 2001, m-am îmbrăcat foarte elegant. Și cu multe ceasuri înainte, tot așa cum bunica mea se ducea la tren. Nici nu știu dacă mi-am mai pus rochia aceea vreodată de atunci… Intenționam să ajung și la Ateneu, la ora șaptesprezece. Știam că mă întorc seara, tîrziu și, ca să nu mă mustre prea tare conștiința că mă bucur zile și nopți în șir pe la festival și nu-mi aduc aportul de gospodină în oalele familiei, m-am apucat degrabă să amestec ceva într-o cratiță. Mi-am pus șorțul nu tocmai splendid peste rochia mea splendidă și, trecînd cu ceapa prin fața televizorului, l-am deschis. Nici astăzi nu știu de ce. Vocea comentatorilor era precipitată, gravă, nu înțelegeam nimic, părea că nici ei. M-am așezat. Acolo am rămas. Ore în șir am mestecat cenușă, am plimbat-o pe cerul gurii, în suflet, pe retină. Nu am putut să plîng. Nu am putut să vorbesc.
Cu foarte puțin înainte de ora concertului, m-am ridicat brusc, mi-am dat jos șorțul, m-am suit în mașină. Noroc că ea știa, deja, drumul spre Sala Palatului. Altfel… Eram convinsă că s-a suspendat și, totuși, cineva mă îndemna să mă duc, să intru. Am găsit loc liber jos, foarte în față. A intrat orchestra. Ca un cor dintr-o tragedie antică. Toți priveau în gol, abia respirau. L-am văzut pășind pe Kurt Masur. Un bărbat frumos, înalt, în fracul său impecabil, cu gesturi impecabile. Numai pașii aveau o ezitare. A salutat și, așa cum nu se obișnuiește, a vorbit publicului. Dar ce mai era obișnuit în acea zi? Și ce mai e obișnuit de atunci încoace? Cu o zi înainte dirijase aceeași London Philarmonic Orchestra la New York, locul unde are prieteni, unde a fost, de la sfîrșitul anilor ’80, pînă în 1991, director muzical al Filarmonicii, unde s-a plimbat cu o seară înainte, nu departe de turnurile gemene. Nu era patetic. Era un aristocrat tulburat. „Muzica lui Beethoven poate să fie un omagiu al nostru, al tuturor, și o salvare a noastră, a tuturor… “ Cam așa a spus Kurt Masur.
Nu mai am televizor în bucătărie. În fiecare 9/11 ascult Beethoven. Și îl văd pe Kurt Masur pășind învingător peste timpuri, apropiindu-se de mine prin fumul cenușii.
De atunci, s-au întîmplat atîtea. M-am rătăcit prin ceață de atîtea ori. Am simțit cenușa pe cerul gurii. Și gustul morții. Iar și iar. Am mers la New York și mi-au trebuit ceasuri ca să pot să ies din stația de metrou la suprafață și să văd locul dezastrului. M-am uitat, iar și iar, la toate fotografiile celor care au murit acolo. Eram sub pămînt, nu aveam aer de emoție și fixam fiecare chip. Și fiecare chip părea că se uită la mine. Vina mă tortura. Vina că nu înțeleg cum am putut să ajungem aici. Vina neputinței. În zona aceea din Manhattan lucrau, în acel septembrie, doi dintre prietenii mei. Edward Sava, băiatul lui Marghit și al lui Iosif Sava, și Mihai Antonescu, băiatul profesorului Dinu Antonescu. Am fost încremenită ore și ore pînă a venit vestea cea bună că trăiesc. Cu Mihai am văzut acel New York al cenușii. La pas. Găurile enorme, pînă în mațele orașului, cu ruine, cu structuri metalice, cu praf, cu urmele morții peste tot. El tăcut, blînd, mă conducea într-un spațiu greu de numit, un spațiu adînc scobit înăuntrul lumii. Cu Edward și Marghit am mers în zonele de lumină și boemă. După ani de zile am revenit. Am aflat că dirijorul Gabriel Bebeșelea a fost la ultimul curs de măiestrie ținut de Masur la New York. Și că acesta s-a prăpădit într-un decembrie cînd eram din nou la New York. Vîntul de pe străzile acestui oraș făcea ca totul să arate altfel. Trecea prin mine, prin sufletul meu prăbușit, dar nu mă punea jos. Am mers prin aceleași locuri cu Edward Sava. Și cu fiul meu. Am stat o zi întreagă pe locul turnurilor. Am citit ore în șir numele scrise. Fiecare nume. Împotriva uitării. Am intrat în Muzeul Pompierilor, făcut după dezastru. Am ascultat acolo un concert de muzică de cameră. Beethoven. L-am simțit atît de aproape pe Kurt Masur și am știut că muzica asta mă salvează. Din nou. Că ea îmi întinde mîna și mă trece în siguranță puntea azvîrlită în toate direcțiile, iarăși, în viața mea. Am stat o zi întreagă, pînă seara, tîrziu, în Times Square. Luca a vorbit cu mai marii de la NYPD. Elicopeterele survolau toată zona. Se făcuse frig și frică în sufletul meu. La metrou, Luca a început să murmure un concert al lui Beethoven. Repeta, mereu altfel, tema. Despre aceeași temă mi-a vorbit peste cîțiva ani și Bebeșelea. Discutase despre ea cu Kurt Masur. A urmat o noapte de Revelion greu de uitat. Luca a dansat cu Marghit Sava. Știu și astăzi că ce a venit în viața lui s-a născut într-o noapte de nou început, la New York. Atunci l-am cunoscut pe Ivo van Hove. Spectacolul lui fabulos cu Vedere de pe pod a răscolit Europa și America. Iar regizorul a luat, pentru ce înseamnă această montare, Premiile Tony și Laurence Olivier. L-am disecat o noapte întreagă cu Edward și Roxana, cu copiii noștri. Am avut cea mai lungă și intensă corespondență cu Ivo van Hove, acest creator profund sofisticat, atîta vreme cît am condus Festivalul Național de Teatru. Mă urmărește tot ce face. Spectacolele lui sînt ample și minimaliste. Întorc totul pe toate fețele și găsesc calea cea simplă spre esența umanității. Ce paradox! Paradoxul pur al vieții. Și al artei. Paradoxul iubirii. Pure.