Criza cărții
Despre o criză a cărții se vorbește de mult: a cărții în general, nu numai a celei de literatură. Luni, 12 septembrie, la inițiativa asociațiilor de editori și de bibliotecari, a avut loc la Palatul Victoria, o întâlnire cu prim-ministrul, la care a fost de față și ministrul Educației, consacrată crizei cărții și necesității subvenționării de către statul român a acestui străvechi factor de cultură pus tot mai des în pericol în epoca noastră de concurența, îndrăznesc să spun, neloială a altor mijloace de transmitere a ideilor și a formelor de exprimare publică modernă și, în primul rând, de IT. Este un fapt binecunoscut că, și nu de azi, de ieri, cartea ajunge tot mai greu la cititorul de toate vârstele, începând cu cel aflat pe băncile școlii. Cu toate că, și aici părerea participanților la dezbatere a fost unanimă, cartea nu poate fi înlocuită de nimic altceva. Dezbaterea a avut mai multe teme, unele de principiu, altele concrete: lectura în funcție de tipurile de carte, editarea, difuzarea, conservarea, costurile, cu alte cuvinte, școala, editurile, bibliotecile, librăriile și altele. Ca și în alte multe cazuri, a fost deschisă o cutie a Pandorei: lipsa unei legislații corecte sau neaplicarea legii, subfinanțarea, creșterea alarmantă a prețului hârtiei, reducerea numărului de biblioteci publice, inclusiv a celor școlare, a fondurilor de achiziție, precum și întârzierea digitalizării, împuținarea librăriilor din orașe și absența lor cronică din mediul rural. Și multe altele. Am participat eu însumi la întâlnire și pot să spun că, fără a fi fost extrem de optimist, la început, cu privire la rezultate, mai ales că eram la curent cu multe din problemele acute și cronice legate de carte, am plecat la sfârșit aproape sceptic. Ca de altfel, sper că nu mă înșel, mulți dintre participanți, mai bine informați decât mine, ca și prim-ministrul însuși care a înțeles dimensiunile dezastrului și tot ce a putut să ne promită a fost că ne vom reîntâlni și vom lua discuția, nu de la început, firește, ci „defalcând“ problematica aproape inextricabilă pe diferitele ei aspecte. Afirm acestea fără a nega câtuși de puțin importanța acestei prime runde de discuții, datorată dorinței exprimate de către premier din prima clipă de a găsi împreună cu specialiștii soluțiile posibile în împrejurările date. Eram conștienți, de altfel, că o criză a cărții merge mână-n mână cu celelalte crize cu care se confruntă lumea actuală. De aceea m-am referit la împrejurările date. Un pas mai departe înseamnă și o iluzie mai puțin. (N.M.)
Criticii lui I. Negoițescu
În „Viața Românească“ nr. 9/2022, Ion Bogdan Lefter comentează câteva cărți și studii consacrate lui I. Negoițescu, apărute în ultimii ani, de care, mărturisim rușinați, n-am avut cunoștință. Nu știm de ce n-au ajuns până la noi și nici nu ne mirăm prea tare că nu le-am văzut în librării. Există totuși un motiv de consolare: din comentariul lui Ion Bogdan Lefter rezultă că nu sunt grozave. Mai mult, că am fi aflat, citindu-le, tot soiul de comèdii despre marele critic. De pildă, Marian Victor Buciu îi reproșează în cartea Singularitate și (l)abilitate (Editura Tracus Arte, 2017) „larghețea categorială, conceptuală, terminologică“, „frecventele reducții, dacă nu chiar denaturări“, caracterul „alunecos“ al unor „termeni majori“, cum ar fi „clasicismul, romantismul, simbolismul, expresionismul“, ceea ce ar face din „(l)abilul“ I.N. un critic „mobil și contradictoriu“, „caracterizat de un eclectism ultramobil“. (Între ghilimele, expresiile lui M.V.B., citate cu indicarea paginii de I.B.L.). Să-l lăsăm deocamdată pe (l)abilul și ultramobilul Nego în voia jocurilor de cuvinte ale autorului cărții cu pricina și să ne întrebăm de unde i se va fi trăgând acestuia aroganța de a-i da bietului critic literar cu teoria literară în cap. Ceva mai încolo, Ion Bogdan Lefter citează părerea lui Mircea A. Diaconu despre I. Negoițescu din două cărți de la Editura Junimea, Metacritice (2018) și Recitiri (2021). Oarecum în maniera anilor de comunism, autorul îl „apără“ pe I. Negoițescu de a fi un critic estetizant, considerând că el operează cu un „model de literatură, mai exact spus, un model de scriitor care nu poate fi rupt de contextul social, politic, moral în care trăiește“. Și ca și cum această revizitare a limbajului critic din vechiul regim n-ar fi suficientă, Mircea A. Diaconu plusează ca la poker: susține că a urmărit să „demonstreze exact dimensiunea politică a scrisului lui I. Negoițescu“. Concluzia este o probă de oportunism critic care ar fi fericit Cenzura de altădată până la leșin: „Mai poate fi numită […] Istoria lui Negoițescu una estetică? […] Astfel de lecturi ne abat, diversionist (sic!) sau nu, asta e o altă poveste (știm noi, tovarăși, ce are în minte criticul I.N.!), de la sensul politic al scrisului lui Negoițescu, de la mesajul lui etic. Etic și național.“ Nu e cazul să mă întreb de câte ori am citit noi, cei din vechile generații, astfel de penibile justificări, în anii în care estetismul era de rău și militantismul, etic, politic și, mai târziu, național era de bine?
O, ce e drept, nu tot așa de ciudată, revizitare a trecutului comite Victor Ivanovici, într-un mic studiu intitulat Pentru o «sistemă» a operei lui Blecher (privită dinspre Inimi cicatrizate). Înainte de a citi studiul, m-am culcat în seara multiculturalismului, iar a doua zi, m-am trezit în dimineața structuralismului și semioticii. Zău dacă mai știu pe ce timpuri trăiesc!
Un foarte consistent interviu îi acordă Gabriel Chifu lui Cristian Pătrășconiu, din care cităm mai jos un scurt pasaj. La întrebarea V-a vizitat (insistent) ideea că poezia va schimba lumea?, iată răspunsul: „O, nu. Eventual, ideea că lumea va schimba poezia. Să privim în jurul nostru, iată, chiar o schimbă. Constatăm pe zi ce trece că poezia își pierde cititorii. Din ce în ce tot mai puțini dintre contemporanii noștri au acces la frumusețea și la subtila profunzime pe care le presupune creația poetică adevărată. Omenirea pare să se îndrepte cu o frenezie de neoprit către o epocă de deconcertantă infantilizare, în care noul zeu de care toată lumea ascultă hipnotizată este un zeu superficial, decăzut, zeul divertismentului. Deviza care răsună din toate piepturile este: «Să ne simțim bine, să ne distrăm, fără efort și fără limite!» Poezia nu poate fi diferită de oamenii unei epoci. Și de aceea, în exasperant de multe cazuri, ceea ce se vrea astăzi poezie este o bolboroseală, o păsărească fără miză existențială.“ Nu mai rămâne nimic de spus.
Ne refeream mai sus la timpul literaturii, așa că nu pot trece peste o altfel de dereglare cum este aceea care, recunoaștem spăsit, ne-a năucit, peste care am dat într-o recenzie a lui Cosmin Ciotloș din „Dilema veche“ din 8-14 septembrie. Recenzia începe prin a cita ultimul vers (poanta) dintr-un volum mai vechi al lui Cons-tan-tin (așa scrie pe copeta cărții!) Acosmei: „Ieșind, mă scarpin liniștit la sex.“ Și continuă astfel: „Poanta poemului e mallarméană (!) și e suficient să parcurgem și (!) restul versurilor (de ce și? doar n-am parcurs înainte nimic! – n.n.) pentru a ne da seama de trucul prozodic (!) al…“ Să parcurgem așadar restul versurilor: „În gang mă întâlnesc cu Domnul X./ E asudat, cu burdihanul lax./ Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax./ Mă uit la ceas – e unsprezece fix./ Pe pod îmi taie calea un limax./ Mă-ntorc și mă aplec – culeg un pix. ș.a.m.d.“ Curat Mallarmée, de la cap la sex! (Cât despre „trucul prozodic“, habar n-avem în ce constă.)
Ce mai aflăm citind revistele de cultură
Dintr-un articol al lui Alex Goldiș din „Vatra“ 7-8/2022 aflăm că Editura Polirom (ai cărei autori ne ignoră) a avut inițiativa publicării unei serii de „biografii romanțate“ ale unor scriitori români. Lista îi cuprinde pe Caragiale (biograful fiind Bogdan Alexandru Stănescu), Urmuz (Alexandru Vakulovski), Hortensia Papadat-Bengescu (Ana Maria Sandu), Cioran (Andrei Crăciun), Paul Celan (Cristian Fulaș), Nicolae Labiș (Cosmin Perța), Marin Preda (Bogdan Răileanu) și N. Steinhardt (Lavinia Bălulescu). Nu ne este foarte limpede ce vrea să zică, în concepția editorului Adrian Botez, „biografie romanțată“, dat fiind că sub acest nume se pitesc mai multe înțelesuri. Curiozitatea ne este cu atât mai mare, cu cât prima carte din serie apărută este un… roman. Datorat lui Bogdan Crețu, el se intitulează Nichita. Poetul ca și soldatul (Editura Polirom, 2022). Alex Goldiș îi consacră o întreagă cronică literară, intitulată oarecum derutant, dat fiind că e vorba despre un roman, Despre psihologia creației lui Nichita Stănescu. Un titlu numai potrivit pentru un studiu. Singurul citat din roman pe care ni-l oferă cronicarul (de altfel, dezicându-se parțial de el) începe așa (nu-l pot reproduce integral): „Poezia e revelație […] Dar, mai ales, deasupra cântecului unui poet stă un zeu […] Cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea sens realității […] Poezia este eternitate […] Zeul!“ Aceste fraze euforice au, ce e drept, în contrapartidă altele care se referă la faptul că poetul nu trebuie să se supună autorității pământene. Mult mai prozaice, nu e așa? Încântat de roman, Alex Goldiș își încheie cronica promițând că îl va recomanda spre lectură studenților lui. Nu putem să nu ne întrebăm: ce vină au studenții, sărăcuții de ei?
În același loc, Alex Cistelecan ne anunță că a apărut o nouă ediție de Scrieri alese ale lui Marx și Engels (Editura Idea, 2022). 1 200 de pagini în format mare. Ocazie numai bună pentru ultimul marxist din România de a face inventarul tuturor edițiilor din cei doi mari clasici tipărite vreodată în țara noastră. Cui prodest?
În „Porto Franco“ nr. 315/2022, Ana Dobre, probabil exasperată de numărul mare de cronici literare inamicale față de bieții scriitori, pune în circulație conceptul de „cronici amicale“. Piară vrăjmășia dintre critici și scriitori!
Aurelian Titu Dumitrescu se vrea și el creator de exprimări care dau bătăi de cap. În „Mozaicul“ 8-9/2022, își intitulează recenzia la volumul de poeme al lui Silviu Viorel Păcală (dacă nu știți cine e, vă spunem noi: e autorul faimosului distih „Moartea e dreaptă/Iar lacrimile sunt sărate“) Forța și convențiile artistice ale vocației. Oare în ce-or fi constând, forța ca forța, dar convențiile vocației? Numai A.T.D. știe.