Sub titlul Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice (Editura Muzeului Literaturii române, 2022), Dan Gulea a publicat o culegere de documente inedite legate de activitatea lui Titu Maiorescu în cele trei mandate de ministru al școlii. Volumul e însoțit de o Introducere temeinic informată, semnată de sârguinciosul autor. Apariția vine la timp, în plină dezbatere a unei noi Legi a Învățământului, sugerându-ne un termen de comparație cât se poate de semnificativ. M-am referit eu însumi într-un editorial recent la Titu Maiorescu, la Spiru Haret și la Constantin Angelescu, trei repere importante în materie de reformă a învățământului din țara noastră. Chiar dacă problemele școlii din prima parte a secolului XX și, cu atât mai mult, acelea din ultima parte a secolului XIX par foarte îndepărtate de noi. Datele adunate cu migală de către Dan Gulea ne ajută să înțelegem nu numai cum vedea Maiorescu, la vremea lui, rosturile școlii românești, ci și cum ar trebui să le vedem noi, astăzi.
Legea la care Maiorescu a lucrat chiar de la preluarea celui dintâi mandat, în 1874, și pe care a continuat-o până la sfârșitul celui de al doilea, în 1888, a căzut de două ori la votul Senatului. Dan Gulea explică foarte clar din ce cauză. Nu e cazul să insist asupra votului. Ceea ce mă interesează acum este să arăt în ce constau propunerile concrete ale lui Maiorescu de modificare a unei legi datând din 1864. Așadar, cum vedea ministrul viitorul instrucțiunii publice, căci despre viitor este vorba în legea gândită de el? Vom avea și explicația respingerii legii de către parlamentarii prezenți.
Una din primele „decisiuni“ ale ministrului, la câteva zile de la instalarea în funcție, se referă la revocarea regulilor de ortografie în vigoare stabilite „pe cale administrativă“ de un predecesor al său. Știm că Maiorescu și-a început activitatea culturală cu un mic studiu din 1866 despre ortografie și că, în definitiv, regulile propuse de el ceva mai târziu au rămas valabile în mare parte până astăzi, înlăturându-le pe cele ale latiniștilor ca Laurian sau ale italieniștilor ca Heliade și împotrivindu-se cu succes până și celui mai redutabil adversar, Hasdeu. Ceea ce i-a dat un câștig Maiorescu, altminteri neașteptat, a fost bunul-simț al limbii, pe care l-a dovedit mereu. Că Maiorescu se gândea nesmintit la școală, deducem și din faptul că, abia numit ministru, el dispune printr-un ordin obligativitatea revocării ortografiei de până la el, „atât în cărțile didactice și [în] ocupațiunile scripturistice ale școlarilorŭ, cât și în corespondența corpuluĭ didacticŭ cu autoritățile Instrucțiunei publice“. Maiorescu este, de altfel, și primul care a pledat cauza introducerii studiului limbii române în gimnaziu și în liceu.
A doua decizie importantă a ministrului privește manualele. Am citat teza lui în numărul trecut al RL: „Cărțile întrebuințate în școle hotăresc în mare parte direcția bună sau rea a Instrucțiunei publice într-un Stat.“ Spirit practic, Maiorescu nu se va mărgini niciodată la a enunța principii. El precizează din capul locului condițiile aprobării manualelor de către comisii de specialitate, ai căror membri îi propune fără întârziere, și ei sunt, la Iași, de exemplu, Alecsandri, Carp, Xenopol, Poni, Pogor, majoritatea junimiști marcanți, dar personalități ale culturii. Comisia de la București va fi desființată un an mai târziu, tocmai fiindcă, având în componența ei persoane fără competență în materie, impuse politic, comisia nu făcuse nimic. Cu această ocazie, Maiorescu a repus în activitate, „dupe o întrerupere de trei ani“, Consiliul General al Instrucțiunii Publice, alcătuit din persoane din afara ministerului, al cărui rol era acela de a decide asupra treburilor școlii în deplină cunoștință de cauză. Și de a pregăti reforma. Riguros ca de obicei, Maiorescu a revizuit, articol cu articol, Regulamentul de funcționare datând din 1865, și l-a convocat de câteva ori în ședințe în care toate acestea au fost minuțios discutate. La închiderea sesiunii, în Raportul adresat ministrului, sunt enumerate măsurile adoptate în urma discuțiilor. Iată cum este formulat „îndoitul scop al învěțăměntului secundar“: „A produce ómeni culți și școlari pentru facultăți“; „A produce ómeni capabili pentru viața practică și școlari pentru scolele profesionale“; „Primei nevoi trebue să rěspundă lyceele; celei de a duoa nevoi, școlele reale“. Diferențierea aceasta este una din preocupările statornice ale lui Maiorescu. El va înființa „gymnaziul real“, școala profesională, în termenii actuali, și-l va supune dezbaterilor din Consiliu, la care participă, între alții, tânărul Spiru Haret: „școle de agricultură, de comerciu, de conductori de poduri și șosele, de bele-arte, de forestierie și altele ce s-ar putea înființa“.
Urmează cel mai cunoscut proiect al ministrului, și anume Reorganizarea învěțěměntului primar rural. Maiorescu atrage atenția de la început că, deși „la noi, instrucțiunea primară este obligătoare pentru toți cetățenii“, „această obligativitate devine ilusorie în efectele sale, dacă nu se dau și școlele trebuitoare și dacă acestea nu sunt distribuite astfel în cât să poată fi frecuentate de toți copiii ajunși în věrsta prevězută de lege“. Problemă nerezolvată nici după 150 de ani. Ca și următoarea: „Influența insemnată ce o are localul asupra mersului întreg al școlei este recunoscută.“ Recunoscută este și astăzi. Totuși Maiorescu este cu un pas înainte față de miniștrii actuali: a întocmit un plan-tip de clădire, pe care l-a trimis „tutulor reprezentațiunilor județene, tutulor comunelor și particularilor cari l-au cerut.“ Nu înainte de a întocmi cea dintâi listă din țara noastră de școli rurale, repartizate pe districte, 1961, existente înainte de septembrie 1875, și 2138, după această dată. Nu este uitată nici penuria de dascăli din rural, preocupantă și ea până în ziua de azi, soluția lui Maiorescu, fiind una excepțională și anume înființarea de școli normale, ai căror absolvenți să meargă la țară. E de necrezut că după 1989 au existat miniștri care au considerat inutile atât școlile profesionale, cât și școlile normale și le-au desființat. În acest context se cade amintită acuzația principală adusă ministeriatului lui Maiorescu, și anume aceea de a fi cerut desființarea școlilor rurale, forme fără fond, tocmai din lipsa dascălilor, a localurilor potrivite și, în general, a unor condiții minime necesare desfășurării actului educativ. Am arătat altădată că Maiorescu nu cere renunțarea la formele fără fond luate de-a gata din Occident, ci umplerea lor de conținut. În legătură cu școlile rurale, ideea lui este aceeași: „În vederea acestei calamități, care împiedică mersul regulat al școlelor sătești, ministeriul a început și va continua din an în an a înființa treptat școlele trebuitoare numai căte atâtea, căte se pot ocupa mai ales cu absolvenți ai școlelor normale. […] Urmându-se neclintit acest sistem, ministeriul crede că inmulțirea școlelor rurale va fi adevărată și va da rezultatele ce i se cer“. (Sublinierile îmi aparțin – N.M.) După publicarea actelor și documentelor din timpul celor trei mandate ministeriale ale lui Maiorescu, acuzația cu pricina trebuie retrasă o dată pentru totdeauna.
În fine, Maiorescu se bate pentru introducerea studiului limbii române, ca obiect separat de studiu (atenție!), în gimnaziu și liceu, cuprinzând (atenție, din nou!) ortografia, gramatica, principii de compoziție și de stil, poetica și noțiuni de istoria limbii și literaturii române. Și nu doar atât: ministrul stabilește și „orariul sěptěmânal“. Limba și literatura română se află pe locul al treilea ca număr de ore, după latină și matematică. În apărarea și ilustrarea limbii latine, Maiorescu a scris în tinerețe o broșură, pe care am vrut s-o traduc și s-o public prin Asociația țărilor latine, afiliată la UNESCO, dar, cum asociația s-a desființat, n-am mai găsit editor interesat. Limba elină este și ea prevăzută în programa pentru liceu a lui Maiorescu, cu trei ore, din clasa a III-a până în a VII-a. Cu argumentul admirabil că este limba țării din care s-au născut civilizația și cultura europeană, limba celor dintâi filosofi, matematicieni, astronomi, fizicieni, chimiști, oratori, sculptori și poeți din Occidentul european. Nu-mi aduc aminte și n-am cum să verific acum dacă Maiorescu îl citise pe Rousseau, a cărui influență fusese covârșitoare în Germania secolului XIX, secolul și țara în care marele critic se formase. După cum spune Allan Bloom în studiul său consacrat Crizei universității americane, „reflecțiile lui Rousseau au condus la studierea Greciei, Spartei sau Atenei ca modele ale culturii […] în vederea întemeierii culturii germane“. E foarte posibil ca ideile filosofului francez să fi fost în aerul momentului în care Maiorescu se aflase la Berlin.
Nu pot să nu-mi pun în încheiere o întrebare: oare cum ar fi arătat școala românească astăzi dacă măcar principalele propuneri ale strălucitului spirit care a fost Maiorescu ar fi devenit lege? O lege care a inspirat, cel puțin în privința școlilor rurale, reforma lui Spiru Haret. Greu de răspuns. Noi, românii, n-am fost niciodată grozavi când a fost cazul să preluăm ideile înaintașilor. Nici în atletism, nici în alte sporturi, n-am câștigat decât rarisim probele de ștafetă. Recunosc că n-am o explicație mai bună. Slabă scuză, tristă scuză, ar fi zis Maiorescu.