Socializând cu personajele

Fără doar și poate, spre deosebire de numeroși confrați nu o dată incomodați de natura lor introvertită, Horia Gârbea este un extravertit sadea. Activ, volubil, mobil, cu atenția îndreptată spre direcții diverse, prezent în atâtea locuri încât poate da impresia de ubicuitate, posedă ceea ce am putea numi o vocație socială. „Tema inepuizabilă“, cu propriile-i vorbe, pe care o reprezintă „minunata viață a personajelor literaturii noastre“ i se potrivește cum o mănușă. Amploarea sa nu-l intimidează, ci dimpotrivă, permițându-i o fertilă implicare a energiei proprii, mărturisită astfel: „am fost uimit eu însumi când am constatat că mă referisem la peste 140 de autori și la mai mult de 200 de opere“. Fără nici un complex, autorul socializează inclusiv cu oamenii ficțiunii literare. Dispoziția sa stenică îl îndeamnă a căuta și a găsi frecvent stranietățile, dizarmoniile, incongruențele, factorii care pot contraria dar și stimula în materia considerabilă ce o are în vedere. Posibil cu reflexul propriului d-sale scris nu doar critic, ci și epic, pentru a capta o imagine incitantă a existențialului „la mâna a doua“ care ar putea dobândi astfel valențe subiective în plus. În creația lui Marin Preda „țăranii se bat, dar nu recurg la arme, cu excepția ciomagului și a puștii cu sare“. Violența îi revine unui intelectual subțire, Petrini, universitar, ba chiar și asistent al lui Blaga, care, „aflat la muncă silnică, își ucide torționarul aruncându-l într-un puț de mină“. Ulterior, după eliberare, „incomodat de un țigan, îi mută fălcile. Își bate nevasta și, când ea leșină, o violează. În final îl ucide pe soțul amantei sale, aruncându-l dintr-un teleferic“. Să ne amintim că modelul acestui criminal a fost pentru romancier… Ion D. Sîrbu? Alte extravaganțe (autorul e pururi mobilizat în căutarea lor) sunt doar nostime. E cazul unei tinere soții de maior dintr-o povestire a lui G. Brăescu, care „primește din greșeală o scrisoare agramată adresată soțului ei de o prostituată. Aceea avea adresa tot dintr-o carte poștală pierdută de ofițer la ea. (…) Doamna, furioasă, se transportă la expeditoare, în Cruce, și acolo e confundată de un adolescent cu o profesionistă. Află astfel pe viu lucruri noi și e remunerată cu o monedă de cinci lei. Nevasta, până ieri castă, plătește regește lecția nesolicitată titularei și… se apucă la rându-i de treabă“. La autorul Scrisorii pierdute putem găsi o imprevizibilă pudoare în privința sexului: „Dacă voia, Caragiale ne-ar fi descris mult mai picant ce s-a petrecut la Hanul lui Mânjoală între vrăjitoare și victima ei“, așijderea în destule alte locuri. „A fost nevoie de titanice eforturi de imaginație ale regizorilor ca să umple acest «gol» din piesele lui Caragiale.“ Dar Horia Gârbea e cucerit de altă producție caragialescă, povestirea Inspecțiune: „Caragiale-tatăl ar fi putut rămâne în literatură și cu această unică schiță. Casierul sinucigaș este un obsedat al muncii sale cu acest gingaș, ispititor obiect care este banul“. Sub condeiul aceluiași scriitor comicul ajunge uneori tangent tragediei. „Porția Popescu amenință că se sinucide și chiar are o tentativă parodică de groaznică sinucidere, la domiciliul ei din Strada Fidelității (nume emblematic)“, în momentul în care studentul găzduit în familie, devenit absolvent, se retrage dintr-o perspectivă matrimonială. „Agitația prinde bine presei care dezvoltă incidentul și-l amplifică (nimic nou sub soare), o gazetă luând partea victimei, alta demitizând-o și acoperind-o cu ridicol.“ Între animale și caracterul uman ar funcționa o relație discretă, însă defel neglijabilă. Aceasta posedă în unele cazuri un subtext al personalității stăpânului lor. „Antipaticul“ Bubico, are un nume provenit din franțuzirea germanului Bubi. „Dar pe rivalul său (al ofițerului Papadopolinii) îl cheamă, belicos, Bismark.“ Mai recent, „D. R. Popescu are o întreagă teorie despre asta și câinii se cheamă chiar Napoleon și Cezar“. Cu toate acestea scriitorii contemporani nu mai acordă atenție „admirabililor patrupezi“ canini, asociindu-se cu instinctiva rezervă a felinelor. Se confesează Horia Gârbea: „În timpul redactării articolului, am fost privit cu suspiciune de Dossia, Augusta și Caisa, cele trei pisici ale mele, pentru care subiectul canin prezintă un interes extrem de scăzut“. Nu mai puțin provocatoare pot fi veșmintele, ducând la injurioase identificări sociale. Paradoxal, ținuta de „domn“, cu joben și ochelari, a lui Rică Venturiano constituie un factor degradant în ochii unui onorabil „comersant“, deși se ivește și un avantaj pentru sărmanul „amploiat“, pentru că Dumitrache Titircă „nu se poate pune în public cu un coate goale“. De altminteri Caragiale pare a fi fost în aceste pagini de asocieri și disocieri felurite duhul stimulator al lui Horia Gârbea. De la privirea ageră, gata a pescui „nepotrivirile“, până la tonul frecvent ludic și până la observațiile care evită grațios tensiunile speculative, găsim o atmosferă epocal unificatoare: „Lumea interbelică de la noi, ca și cea din secolul XIX, au fost foarte ludice“. Sau: „Pe vremea aceea plăcută zăbavă nu era numai cititul cărților, ci și jucarea lor“. Sau: „Pentru concluzie să-l cităm (aproximativ) pe Pașadia: rău degeaba se poate face, bine sau măcar plăcere – niciodată!“. Nu absentează nici mottourile haioase: „Supărările iubirii/ Sunt ca ploile cu soare (G. Topîrceanu)“. Sau: „Să juri că devine ca la teatru (Nae Girimea)“. Sau: „Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic (Marius Chicoș Rostogan)“. Sau: „Auzi! Eu vampir! (Ștefan Tipătescu)“. Și o apostilă dulce-amară la prezent, care nu i-ar fi displăcut Conului Iancu: „E semnificativ că, după intrarea în comunism, literatura se ocupă mult mai puțin de teatru. Romancierii preferă decis acestor «mofturi» ceea ce se numea cu avânt «marea scenă a țării»“. Volumul pe care am încercat să-l înfățișez în prezentele rânduri e unul, în pofida lejerității expozitive, de factura istoriei literare, cu o migăloasă articulare a puzderiei de detalii aflate sub glazura unei continue bune dispoziții. „O comedie livrescă“, e de părere un amic al meu, actor și poet. „Odată ce am început s-o citesc, adaugă acesta, nu-mi vine să las cartea din mână.“