Am scris de mai multe ori, în paginile Rl, despre starea școlii românești de toate gradele. Avem o rubrică permanentă intitulată Didac tica. Am citit, nu o dată, în diferite publicații, intervenții ale unor dascăli sau chiar elevi, precum și ale unor persoane (mai rar, părinți), care s-au arătat interesate de ce, de cât și, mai ales, de cum se învață în școală. Am urmărit emisiuni de televiziune consacrate școlii, unele beneficiind de explicațiile ministrului Învățământului. Dezbateri pe tema cu pricina au avut loc încă din primii ani de după 1989. Niciodată însă atât de intense și de pătimașe ca acestea, recente, legate de proiectul noii Legi a Învățământului. Ca urmare a numeroaselor scrisori primite de la profesori, am hotărît să publicăm în numărul de față al revistei un Dosar (pag. 18-20) cuprinzând opinii ale celor mai autorizați dintre noi să-și spună opinia. Ni s-a părut normal să redăm integral opiniile celor care ni s-au adresat, chiar dacă unele observații se repetă. Părerea noastră fiind cunoscută, am crezut de cuviință s-o respectăm pe a fiecăruia, fără a o influența, fără, cum a spus odată un mare poet, a ne amesteca cerneala cu a lui. Am constatat un lucru, nu neapărat neașteptat, dar semnificativ: toate scrisorile care ne-au parvenit la redacție conțin opinii defavorabile proiec tului de lege. Sunt posibile două explicații: una ne spune că proiectul nu are acordul celei mai mari părți a profesorilor; alta, că, la invitația noastră de a ni se comunica o opinie, nicio autoritate școlară n-a răspuns. Cum, din câte știm, nu s-au obosit să răspundă niciunei inter venții publice. Aparițiile televizate ale domnului ministru au constituit, mai degrabă decât răspunsuri, o bălăceală în propriile certitudini. Să nu aibă curajul alcătuitorii proiectului, ex perții anonimi (ah, ce n-aș da să le aflu numele!), care plănuiesc din umbra orgolioasei lor incompetențe o școală cum nu mai există alta, să exprime o părere contrară aceleia a majorității dascălilor? Concluzia noastră este clară: proiectul n-are nicio șansă de a deveni o Lege a Învățămân tului cu adevărat reformatoare, capabilă să scoată școala românească din impas. O vorbă românească ne dă de înțeles că busuiocul nu poate fi dres. Sacul rupt al școlii nu mai poate fi, conform obiceiului locului, peticit. E obligatoriu un sac nou. Dar nou cu adevărat: corespunzător, adică, exigențelor unei școli de la începutul mileniului trei și, implicit, ale societății în care vor trăi ani buni de aici înainte copiii și nepoții noștri. Aceste exigențe sunt multiple: profesionale, adminis trative, locative, sanitare și, ultimele pe listă, cu voia dv., domnule ministru, financiare. Dacă veți avea curiozitatea să citiți ceea ce ne scriu profesorii, veți vedea că ei sunt la curent cu nevoile înapoiatei școli românești. Toți au mâncat aceeași pâine amară. România are grabnică nevoie de o reformă a școlii, dar nu de o încro peală precum aceea pusă în dezbatere publică (nu e ciudat că perioada aleasă pentru dezbatere coincide cu vacanța mare a profesorilor și a elevilor?), ci de un plan de măsuri vitale, în stare să aducă învățământul nostru pe calea cea bună. Proiectul actual nu numai că nu va stopa declinul, dar va pune școala românească într-un și mai mare pericol. În paginile 18-20 din numărul de față publicăm un Dosar: Legea Învățământului în dezbaterea profesorilor.