Pean
Laudă,
în primul rând, femeilor tinere şi mândriei ce le
sfinţeşte
chipurile, când îşi plimbă odraslele prin parcuri,
deşi, cum bine se știe, au legat rod în ruşinoasele
spasme
ale plăcerilor trupeşti. Laudă celor șapte zile ale
săptămânii:
aceste păpuşi dansatoare aşezate spate în spate pe
o roată
orizontală – şi unde îşi mişcă picioarele, mecanic, şi
mâinile,
în ritmul, de fiecare dată, al acelorași melodii.
Laudă soarelui (de unde știe el, în fiecare dimineață, unde sunt fereastrele caselor noastre?) și
luminoşilor bulbi
ai narciselor de pe mormântul din inima lumii. Să
lăudăm,
așadar, totul, de la munții sudați, fără aparate de
sudură,
unul de altul, la visele noastre din tinerețe: acele
vise
în care iubirea era reprezentată, simbolic, de
imaginea
unui avion poștal zburând, la amiază, printr-o ploaie
cu soare.
Absolut totul: apele, mâinile verzi ale boabelor de
grâu,
jivinele, pe care nu le-a spurcat cu privirea sa niciun
om,
și chiar și papagalii de hârtie din vitrinele
ceasornicarilor.
Laudă florilor înalte ale fânețelor, dar și celor mici,
lipsite doar în aparență de prestigiu și care se
numără,
în felul lor, printre lucrurile mai greu de împlinit
ale acestei lumi.
Laudă bârnelor pe care se trece în partea cealaltă a
râurilor
și buruienilor crescute peste gorganele de cutii de
conserve,
de anvelope și de fiare ruginite, de la marginea
orașelor.
Un cântec
arhaic, un cântec de altădată de jale, întors pe dos:
peanul!
Poem
Toți suntem murdari de ceva pe suflet.
O experiență încă neterminată: trecutul.
Uneori, în memoria noastră se dechide o fisură
prin care se văd menade, erinii și nimfe.
Ne trage mereu de urechi,
inversul, tot mai febril, a ceea ce se numește mister.
Mori!: îmi poruncește bufnitura ciuturii
în apa din fiecare fântână. Mori!
Iată-mă intrând și ieșind dintr-un ghiozdan:
sunt, iarăși, spre mirarea mea, elev de școală.
Abia am învăţat să trag cu puşcaviţa.
Un cărăbuş ameţit de ploaie: îngerul meu păzitor.
Toți suntem murdari de ceva pe suflet: de zgură
sau de pete de la unsoarea neagră a asfințiturilor.
O experiență încă neterminată: trecutul,
un trunchi de copac, ce se pierde sub o fustă de
frunze.
O dimineață neagră
O matinală nălucire cu un mort înconjurat de cei ce
l-au iubit. Copiii
veniți să-l vadă se speriau. Niște femei, îmbrăcate în
negru, țipau.
Îi vorbea cu voce răgușită pomul de la fereastră – și
nu-l auzea. Îi vorbea
izvorul – un izvor cu pantofii lustruiți de limbile
calde ale vulpilor –
și nu-l auzea. ,,Mă aflu între voi, dar sunt plecat“
părea a spune chipul
celui întins pe laviță, cu mâinile pe piept, în timp ce
plângea și el,
însă cu ochii închiși. Plângea din pricina despărțirii
de propriul suflet?
Plângea ca să facă și el ceva în zilele pe care le mai
avea de stat pe aici?
Lumânările, cristelnița, apa sfințită și-o sperietoare
de ciori
(aceste surori vitrege ale corbului din inima lui Poe):
în ușa pe jumătate deschisă. Un mort ale cărui lacrimi erau chiar lacrimile mele. Al cărui
plâns era chiar plânsul meu. Țin minte, de parcă
totul ar fi fost aievea:
o îndepărtată rudă-paparudă s-a întins lângă mine,
și, ținându-se cu greu
să nu izbucnească în râs, s-a prefăcut și ea că moare.
Eu eram înconjurat
de cei dragi. Mie îmi vorbea gutuiul de la fereastră.
Lumânările,
cristelnița și găina adusă pentru a fi dată peste
groapă: o găină neagră
și care nu înțelegea absolut nimic din toată
comedia.
În ușa de la intrare, pe jumătate deschisă: o stranie
sperietoare de ciori.
Astăzi
Altcineva gândește, astăzi, cu gândirea mea,
când mă aflu la masa de scris, poate chiar
întunecatul
meu dublu: un intrus aducând tot mai mult, de la o
zi
la alta, cu un sfânt sălbăticit.
Cum acul busolei îndreptat întotdeauna spre Nord
sau cum pantofii lăsați de femeile tinere, în
dormitor,
cu vârfurile către sacrul pat conjugal,
așa stau, cu fața spre moarte – în prezența
întunecatului
dublu cu înfățișare de sfânt –
umilele gânduri de care sunt frământat, în ultima
vreme.
Un intrus ale cărui degete sunt de fier – și moralul
„la pământ“ – scrie cu mâna mea
(când mă aflu la masa de scris),
de parcă aș fi iarăși copil și mă învață să scriu
caligrafic.
Descântec
Un corb alb șade în prag. O arătare corvină cu limba
scoasă și coada
înfoiată, dar eu nu pot să sufăr o asemenea pajură
împăjurată. O înțep
cu vârful furcii de tors, o afum, în zadar, cu mălai și
semințe mărunte
de la șapte teci de ardei iute, o mut înapoi, în
adevăratul sălaș al ei,
dar degeaba. Eu te mut, tu să te muți, eu te iau, tu să
te iei, necunoscută
pasăre codalbă și care nu știi de unde ai venit și
încotro ar trebui
să te duci. Te îngrop departe,-n praf, te alung în
pomii din grădină
și tu tot pe prag, corbule alb, și tu tot la mine pe
inimă, cu limba ta
ca o spadă și coada înfoiată. De la ușa mea, pasăre
corvină, ia-ți chipul
în zbor. Din inima mea, cobe afurisită, pliscul ți-l
trage. Eu te duc,
tu să te duci. Eu te iau, tu să te iei, așa cum se ia
verdele, în fiecare
toamnă, de pe frunze, ostilă pasăre împăjurată și
care mă cerți, cârâind
în silogisme bine încujbate – întretăiate de icnete și
de sâsâituri
ca de șarpe, de țipete și de gâjâieli șuierate, ostilă și
necunoscută
pasăre poliglotă. Ostilă și necunoscută pasăre cu
limba ca o spadă.