Poeme de Mircea Bârsilă

Pean

Laudă,

în primul rând, femeilor tinere şi mândriei ce le

sfinţeşte

chipurile, când îşi plimbă odraslele prin parcuri,

deşi, cum bine se știe, au legat rod în ruşinoasele

spasme

ale plăcerilor trupeşti. Laudă celor șapte zile ale

săptămânii:

aceste păpuşi dansatoare aşezate spate în spate pe

o roată

orizontală – şi unde îşi mişcă picioarele, mecanic, şi

mâinile,

în ritmul, de fiecare dată, al acelorași melodii.

Laudă soarelui (de unde știe el, în fiecare dimineață, unde sunt fereastrele caselor noastre?) și

luminoşilor bulbi

ai narciselor de pe mormântul din inima lumii. Să

lăudăm,

așadar, totul, de la munții sudați, fără aparate de

sudură,

unul de altul, la visele noastre din tinerețe: acele

vise

în care iubirea era reprezentată, simbolic, de

imaginea

unui avion poștal zburând, la amiază, printr-o ploaie

cu soare.

Absolut totul: apele, mâinile verzi ale boabelor de

grâu,

jivinele, pe care nu le-a spurcat cu privirea sa niciun

om,

și chiar și papagalii de hârtie din vitrinele

ceasornicarilor.

Laudă florilor înalte ale fânețelor, dar și celor mici,

lipsite doar în aparență de prestigiu și care se

numără,

în felul lor, printre lucrurile mai greu de împlinit

ale acestei lumi.

Laudă bârnelor pe care se trece în partea cealaltă a

râurilor

și buruienilor crescute peste gorganele de cutii de

conserve,

de anvelope și de fiare ruginite, de la marginea

orașelor.

Un cântec

arhaic, un cântec de altădată de jale, întors pe dos:

peanul!

 

Poem

Toți suntem murdari de ceva pe suflet.

O experiență încă neterminată: trecutul.

Uneori, în memoria noastră se dechide o fisură

prin care se văd menade, erinii și nimfe.

Ne trage mereu de urechi,

inversul, tot mai febril, a ceea ce se numește mister.

Mori!: îmi poruncește bufnitura ciuturii

în apa din fiecare fântână. Mori!

Iată-mă intrând și ieșind dintr-un ghiozdan:

sunt, iarăși, spre mirarea mea, elev de școală.

Abia am învăţat să trag cu puşcaviţa.

Un cărăbuş ameţit de ploaie: îngerul meu păzitor.

Toți suntem murdari de ceva pe suflet: de zgură

sau de pete de la unsoarea neagră a asfințiturilor.

O experiență încă neterminată: trecutul,

un trunchi de copac, ce se pierde sub o fustă de

frunze.

O dimineață neagră

O matinală nălucire cu un mort înconjurat de cei ce

l-au iubit. Copiii

veniți să-l vadă se speriau. Niște femei, îmbrăcate în

negru, țipau.

Îi vorbea cu voce răgușită pomul de la fereastră – și

nu-l auzea. Îi vorbea

izvorul – un izvor cu pantofii lustruiți de limbile

calde ale vulpilor –

și nu-l auzea. ,,Mă aflu între voi, dar sunt plecat“

părea a spune chipul

celui întins pe laviță, cu mâinile pe piept, în timp ce

plângea și el,

însă cu ochii închiși. Plângea din pricina despărțirii

de propriul suflet?

Plângea ca să facă și el ceva în zilele pe care le mai

avea de stat pe aici?

Lumânările, cristelnița, apa sfințită și-o sperietoare

de ciori

(aceste surori vitrege ale corbului din inima lui Poe):

în ușa pe jumătate deschisă. Un mort ale cărui lacrimi erau chiar lacrimile mele. Al cărui

plâns era chiar plânsul meu. Țin minte, de parcă

totul ar fi fost aievea:

o îndepărtată rudă-paparudă s-a întins lângă mine,

și, ținându-se cu greu

să nu izbucnească în râs, s-a prefăcut și ea că moare.

Eu eram înconjurat

de cei dragi. Mie îmi vorbea gutuiul de la fereastră.

Lumânările,

cristelnița și găina adusă pentru a fi dată peste

groapă: o găină neagră

și care nu înțelegea absolut nimic din toată

comedia.

În ușa de la intrare, pe jumătate deschisă: o stranie

sperietoare de ciori.

Astăzi

Altcineva gândește, astăzi, cu gândirea mea,

când mă aflu la masa de scris, poate chiar

întunecatul

meu dublu: un intrus aducând tot mai mult, de la o

zi

la alta, cu un sfânt sălbăticit.

Cum acul busolei îndreptat întotdeauna spre Nord

sau cum pantofii lăsați de femeile tinere, în

dormitor,

cu vârfurile către sacrul pat conjugal,

așa stau, cu fața spre moarte – în prezența

întunecatului

dublu cu înfățișare de sfânt –

umilele gânduri de care sunt frământat, în ultima

vreme.

Un intrus ale cărui degete sunt de fier – și moralul

la pământ“ – scrie cu mâna mea

(când mă aflu la masa de scris),

de parcă aș fi iarăși copil și mă învață să scriu

caligrafic.

 

Descântec

Un corb alb șade în prag. O arătare corvină cu limba

scoasă și coada

înfoiată, dar eu nu pot să sufăr o asemenea pajură

împăjurată. O înțep

cu vârful furcii de tors, o afum, în zadar, cu mălai și

semințe mărunte

de la șapte teci de ardei iute, o mut înapoi, în

adevăratul sălaș al ei,

dar degeaba. Eu te mut, tu să te muți, eu te iau, tu să

te iei, necunoscută

pasăre codalbă și care nu știi de unde ai venit și

încotro ar trebui

să te duci. Te îngrop departe,-n praf, te alung în

pomii din grădină

și tu tot pe prag, corbule alb, și tu tot la mine pe

inimă, cu limba ta

ca o spadă și coada înfoiată. De la ușa mea, pasăre

corvină, ia-ți chipul

în zbor. Din inima mea, cobe afurisită, pliscul ți-l

trage. Eu te duc,

tu să te duci. Eu te iau, tu să te iei, așa cum se ia

verdele, în fiecare

toamnă, de pe frunze, ostilă pasăre împăjurată și

care mă cerți, cârâind

în silogisme bine încujbate – întretăiate de icnete și

de sâsâituri

ca de șarpe, de țipete și de gâjâieli șuierate, ostilă și

necunoscută

pasăre poliglotă. Ostilă și necunoscută pasăre cu

limba ca o spadă.