Noi unde să plecăm?
Interviu la CNN
În grădină aici ne ascundeam de lunetiști.
Ivan mă cheamă. Am o mică fermă în
satul ăsta…
lângă Kiev.
Am așezat cu mâna mea cărămidă
peste cărămidă.
Cu mâna mea am bătut fiecare cui.
S-a pus mult efort și inimă și suflet,
spune Ivan reporterului, plimbându-l
printre ruinele casei
pe sub scheletul de lemn îmbinat
al hambarului
între pânze zdrențuite fluturând
în vânt.
Erau râsete de copii. Era viață…
Noi ne-am pus sufletul în casa asta
în care am stat,
spune omul, cu un gest spre goluri
labirintice.
Zburau avioane de luptă, elicoptere,
explozii de jur împrejur
vorbește el mai departe, alb, cu ochii
spre cerul senin.
Și-ntr-o zi
cu trei transportoare blindate
ne-au umplut curtea.
Au distrus șura. Au omorât animalele.
N-am mai putut sta.
Omul tace o lungă vreme, în prăpastia
dintre lumi.
…Ne-am întors după plecarea trupelor
rusești.
Se-ngrozea lumea doar s-audă
de Pocepin, satul nostru
…câte mine-au lăsat rușii în urmă…
N-aveau nici militarii curaj să se-apropie.
Pe minele astea au sărit în aer doi
comandanți,
cu mașina de teren.
Noi… călcam doar pe urma vitelor.
Da. Au fost lupte crâncene la noi.
Dar ce să faci? Trebuie să muncești.
Trebuie.
Pe ecran apare o vită, mugind, cu botul
peste uluci.
Nu-ți fie frică, frumoasa mea, i se
adresează Ivan. Apoi:
Am avut 50 de vaci, ne-au rămas mai
puțin de jumate.
Am avut 100 de porci. Mai avem 9. Și noi?
Noi unde să plecăm? Nu-i de plecat,
vorbește Ivan
cu ochii în pământ. Noi suntem
păstrătorii,
viața asta, o limbă… A da oamenilor
pâine, lapte,
hrană – gândesc eu că este o cauză
nobilă.
Trebuie să răzbim. Trebuie
să reconstruim totul.
Cred că în casa unde-am avut…
Omului i se frânge vocea. Lacrimi pe
fața
puternică, matură, arsă de soare.
Apoi, cu glas gâtuit:
…cred că vom auzi din nou copii
cântând.