Deși o „artă minoră“, proza scurtă e un aide-mémoire pentru parcursul literar-uman al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, povestirile ei (care pot fi citite într-un dispozitiv cronologic exhaustiv, grație integralei din 2015 îngrijite de Benjamin Moser și traduse la Humanitas de Anca Milu-Vaidesegan) fiind reunite într-un prim volum, 1940-1964, volumul doi urmând să includă textele din ultimii ani de viață, 1971-1977, și postumele.
Clarice Lispector avea mai puțin de un an în 1921, când familia sa de evrei fugea din Ucraina din calea pogromurilor, stabilindu-se în final în Brazilia. În timpul unei călătorii la Varșovia în anii ’60, se va afla cel mai aproape de locurile natale și, așa cum relata într-un articol, le va fi auzit chemarea, dar a știut că aparține Braziliei. Caracterul „alogen“ transpare însă din literatura sa, după cum sugerează Benjamin Moser (Why This World: A Biography of Clarice Lispector, 2009). Însingurare, angoasă ontologică, derelicțiune, teroare că în adâncul oricărui om, oricât de bun, există „amenințarea altora, mai teribili“ (p. 22) sunt cele mai „evreiești“ mărci ale sale. Trama se des-tramă pe măsură ce e spusă, fiind înlocuită cu un soi de narațiune fenomenologică; la nivel lexico-sintactic au loc ebuliții; frazele sunt adesea opace, iar contradicțiile și paradoxurile duc spre un spațiu „neeuclidian“; de la primele povestiri, interesul se îndreaptă, după cum declara în Explicația inutilă (1960), spre „tonul monoton“, „litania ad nauseam“, repetițiile care „sfârșesc prin a săpa puțin câte puțin“ în realitate. Toate acestea pot fi văzute ca libertăți față de constrângerile lingvistic-culturale „locale“.
Scrise în anii ‘40, primele povestiri se încadrează oarecum în convenționalismul literaturii feminine, vorbind de tinere „cu ochii închiși“ care au experiența „trezirii față de lume“ (p. 27), mici epifanii, însă cadrul e deja avariat, narațiunea fiind „viață văzută de viață“. Deși critica a apropiat-o de Virginia Woolf, nu prea are a face cu literatura introspectivă, a fluxului conștiinței, concept modernist pe care îl considera probabil datat, fără interes. În special după 1960, povestirile și romanele precum Patimile după H. G., Apa vie, O suflare de viață (ultimul, veritabil testament literar, fiind terminat în 1977) devin aproape aforistice, non-narative, investigații observaționale în registrul filosofiei minții. Modernist rămâne gustul pentru stranietate și caricatură neliniștitoare – apropieri asimptotice de Kafka și Harms, în povestiri precum Cea mai mică femeie din lume, Soluția –, însă miza e una existențialistă. Omul asasin într-un univers asasin – „lupul inevitabil“ – e tema recurentă în povestirile din secțiunile Legături de familie și Legiunea străină, care o apropie mai degrabă de Tennessee Williams din Suddenly, Last Summer: oameni, animale, plante se inter-devorează, acesta fiind adevăratul chip al lui Dumnezeu. În Cina, e descris un bătrân „în plină glorie“ a masticației, combinând carnea cu vinul în gura-i imensă, crudă. Naratorul se delimitează de scenă aproape cristic: „Când m-au trădat sau m-au asasinat, când cineva a plecat pentru totdeauna, sau când am pierdut tot ce am mai bun, sau când am aflat că o să mor – eu n-am mâncat. […] Dau deoparte farfuria, refuz carnea și sângele ei“ (p. 175). Despre crima „hoardelor de ființe vii“ e vorba și în Împărțirea pâinilor: „Nu era un holocaust: toate acelea doreau la fel de mult să fie mâncate pe cât de mult doream noi să le mâncăm […] de parcă am fi arat existența, […] și am fi omorât, și am fi trăit, și am fi murit, și am fi mâncat“ (p. 242). Aflată în tramvai la „ceasurile instabile“ ale amiezii, femeia din Iubire face „un salt în miezul nopții“ la vederea unui orb, confruntată fiind cu „asasinatul profund“ al lumii, cu cruzimea coparticipativă ce face ca orbul „să atârne printre fructele din Grădina Botanică“ (p. 130). În Bizonul, narațiunea redă parcursul psihotic-discursiv al celei afectate de „uleiul amar al femeii respinse“, ce caută „animalul care să o învețe propria ură“, între eroină și bizon având loc un schimb de „paloare profundă“, „asasinatul reciproc“.
Jurnalistul José Castello relatează o întâlnire bizară avută cu Clarice în 1977, cu puțin timp înainte ca ea să moară: stătea nemișcată în fața unei vitrine, părând să se uite la o rochie. La interpelarea benignă: „Ce mai faci?“, i-a răspuns înfricoșată: „Deci ești tu“, Castello realizând îngrozit că vitrina e goală și că ea e atrasă de vid. Clarice Lispector a fost obsedată de insolubila incongruență dintre înțelegere și exprimare, constatând paradoxal, apofatic, că înțelegem fără a ști ce am înțeles, că viața e mai sângeroasă decât moartea și că dispunem de „cea mai răutăcioasă dintre libertăți“: aceea de a face rău celorlalți (p. 265).