Culise revărsate sau despre transparența opacă

O vorbă veche românească recomandă discreție certând prea marea revărsare de intimități în spațiul public: nu se cuvine „să dai din casă“; există lucruri de ne-spus, traducerea lor în cuvinte poate fi trădătoare și chiar primejdioasă, cele mai secrete întâmplări din interiorul unei familii rămân și trebuie să rămână taine. Tot astfel, osatura intimă a eului tău. Dacă „dai din casă“ ești un nesăbuit și vei suporta consecințele, căci, aruncându-te în gura lumii, aceasta te va înhăța ca pe un os bun de ros și va tălmăci și răstălmăci viața ta întreagă. Regula se aplică familiei, comunității, țării. Ea contrazice (tot mai timid) pretenția apăsată a presei că, nu-i așa?, cetățeanul trebuie să știe, are dreptul să afle toate dedesubturile vieții unui artist, unui politician, unei persoane cât de cât publice; de unde și dreptul – „de neatins, de neatins“, vorba poetului – al ziariștilor în goană după senzațional (real sau inventat) de a încălca obraznic (adică, după dicționare, arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, tot atâtea sinonime pentru renunțarea la față ca imagine prevenitoare obligatorie în relațiile dintre oameni) teritoriul ținând de privacy. Fiind și, mai ales, considerându-se Putere, are toate apucăturile acesteia. E adevărat, însă, că presa vorbește despre a ști în sensul de a afla, nu de a înțelege, de a cunoaște o anume stare a lucrurilor.

Ei bine, regula decenței, a bunului-simț, a discreției nu se mai poartă azi. Dimpotrivă, cetățeanul însuși, îndemnat manipulatoriu de facebook și alte „fețe“, dă din casă într-o veselie. Spune tot, pe nemestecate, nu-și acordă răgazul de a cântări ceea ce postează public. Își hrănește năuc iluzia importanței bietei sale existențe. Iluzia că are mii de prieteni care îl plac/like. Firește, revolta civică împotriva agresiunilor la adresa intimității persoanelor, sub pretextul digitalizării, este îndreptățită, dar Varujan Vosganian identifică, pe bună dreptate (chiar pe fb), dimensiunea comică a situațiunii: „Pe de o parte, protestăm împotriva violării vieții private, pe de altă parte, folosim toate mijloacele de a ne-o deconspira singuri. Serviciile secrete nici nu trebuie să ne mai urmărească, să ne pună cipuri sau să pună turnători pe urmele noastre, căci suntem propriii noștri turnători. Avem Facebook, așadar ne expunem, cu mândrie, ideile, ne afișăm prietenii, comentăm ideile altora, ne anunțăm întâlnirile, călătoriile, ba chiar și ieșirile în oraș…“.

Atât de imensă e revărsarea culiselor în ulița internetică, încât adevărata scenă devine ea însăși culise. E o exacerbare bolnavă a zvonurilor, a bârfei grăbite, a colportării hămesite de non-știri și fleacuri. Nu de puține ori, comentariile la vreo postare dovedesc că autorii lor n-au înțeles ce au citit (dacă au citit!), că au sărit pur și simplu, pe negândite, pe șansa de a-și spune părerea, chiar cu riscul de a-și da arama pe față. Așa încât, și rarele postări curate, decente, cu cap sucombă sub avalanșa de gunoaie zvârlite asupră-le.

Zarva cu sens ori fără a mijloacelor de comunicare e, cum spuneam cu alt prilej, „in-otică“, ne țiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu. Nimic nu mai e departe, ex-otic. Blazat, îmbuibat cu știri, nu mai ai niciun dor și nicio dorință. Lumea amăgită cu iluzia informării la zi înghite hulpav masca realității, simularea ei colorată și stridentă, și o varsă la rândul ei, măsluită cu intenție sau fără intenție, mai departe. E un „telefon fără fir“ de-adevăratelea, ca în jocul de copii de odinioară, căci nu mai leagă nimic, nu încheagă nicio brumă de adevăr, de con-vorbire. Mult proclamata transparență e cea mai înșelătoare dintre măști. Potrivit dicționarelor, ea înseamnă claritate, inteligibilitate, limpezime. Ca proprietate fizică, ea descrie permisiunea pe care o acordă un material razelor de lumină, care trec prin el și lasă să se vadă ce e dincolo. În spațiul public, definiția e nesocotită, trucajele intră în joc, cel mai fericit caz fiind al translucidului lăptos, dar, vai, la un pas de opacitate. Abia de te mai poți întreba, luat de val, „așa să fie oare?“ (ca Ion Creangă cel străfulgerat de gândul morții). Căci, fără a cădea în scenarită, să nu uităm că e evident pentru orice minte logică și ne-amăgită că nu au dispărut culisele, ci, ca în spectacole cu scena turnantă, are loc o răsucire a lucrurilor. Omul asistă la scandalul culiselor revărsate scos sub reflectoare și ignoră senin și păgubos ce se întâmplă pe scena ascunsă vederii lui. „Sinceritatea“ a devenit masca profitabilă a ascunzișurilor vinovate. Baudrillard vorbea despre ob-scenitatea lumii de azi care scoate pe scenă (ob-scenă) lucruri menite să rămână discrete și intime pentru a nu pune în pericol echilibrul interior al ființei și efectul final al spectacolului existenței. Dar culisele care inundă astăzi scena sunt fantoșe, căci nu dezvăluie sforile trase dincolo de scenă, ci se prefac că le arată pentru a obscuriza adevăratele, interesatele și mai niciodată inteligentele sforării.

Ce se întâmplă sub această năucitoare revărsare a culiselor în stradă? Tot poporeanul e mulțumit că știe, că i se dezvăluie zilnic mari taine – ce a spus cutărică, mare vedetă, când și-a părăsit iubita, una dintre cele mai importante știri pentru destinul lumii. Totul i se dă de-a gata, nu mai trebuie niciun efort de gândire, de informare pe cont propriu. Nu are decât să mai adauge și el dezvăluiri epocale, pe facebook ori alte în locașuri ale Adevărului; de pildă, despre pisica din dotare. Efectele sunt vizibile cu ochiul liber. Haos, harababură planetară, accente puse aiurea la știri, impresia tot mai acută de carnaval și lume fără cap. De vreme ce unele știri sunt declarate ca fiind pe surse, asta nu sugerează, oare, că toate celelalte nu au o sursă anume, responsabilă? Sau, mai mult, că sursa e ascunsă, difuză, opacă?

Orbii lui Breughel ne pot deveni emblemă globalizată. Suntem orbeții mileniului trei, cei care pierd treptat controlul asupra propriei existențe. Ca în cazul avionului pus pe pilot automat când o defecțiune a butoanelor de alarmă anunță că unul dintre motoare nu mai funcționează. Pilotul-om îl oprește, ascultând de „știrile“ robotice, și în clipa următoare e în vrie, căci, vai, celălalt motor era cel bolnav, știrea emisă de pe panou era un fake-news. Tot astfel, media mă anunță că are grijă să știu tot, căci e dreptul meu. Eu, omul de azi, închid butonul informației pe cont propriu și constat prea târziu că ignoranța în care am fost astfel aruncat e ucigașă. Ce se întâmplă în școala de azi respectă aproape același tipar. E crimă la indigo. Scopul final nu (mai) e formarea și informarea tinerei generații, ci protejarea ei de stres (adică de orice efort de informare, de învățare și verificare a celor învățate). Copilul trebuie păstrat senin, fericit, inocent. Prin urmare, scoți materii de bază din programe, elimini teze și verificări, introduci vacanțe la tot pasul. Keep sweet, pray and obey, ca în documentarul despre un teribil cult demascat nu de mult. Tulburătoare previziunea unui Alexis de Toqueville: „văd o mulțime nenumărată de oameni asemănători și egali care se învârtesc fără odihnă în jurul lor pentru a-și procura niște plăceri mici și obișnuite cu care să-și umple sufletul“. Deasupra, „o putere uriașă, tutelară, care nu are drept scop pregătirea oamenilor pentru vârsta matură“, ci „să-i fixeze irevocabil în copilărie“, ca să se gândească exclusiv la desfătare. Una care „să-i scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi“ (citat în scrisoarea lui Thierry Wolton către Liiceanu din volumul Muzica gândirii. Gabriel Liiceanu în dialog cu prietenii săi, editat de Cătălin Cioabă și Grigore Vida, Humanitas, 2022). Îl amintesc din nou pe Tom Nichols (Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale – trad. Cristian Fulaș): „Am scris această carte pentru că sunt îngrijorat. Nu mai purtăm discuții fondate pe principii și argumente. Cunoștințele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depășit și pe cel de «informat greșit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării, în loc să renunțe la convingerile lor.“

Cum am mai spus, omul de azi, amenințat fiind cu moartea ori cu eliminarea de pe lista celor salvați, acceptă supus ipostaza de client (cumpărător frenetic de mărfuri de care nu are neapărat nevoie și de instrumente pe care le folosește nu ca prelungire inteligentă a mâinii lui conduse de gând, ci orbește, abulic – vezi Baudrillard). Aceasta e ipostaza „fericită“, pândită asiduu mai nou de cea, tragică, de pacient. Între ele nu mai încape și gândul. „Trăim deja în epoca «gândirii zero», care e mai rea decât «gândirea corectă». Dacă mai există oameni care gândesc? Nu mă îndoiesc. Pur și simplu, nu le dă nimeni atenție…“ (Jose Saramago, Jurnalul din anul Nobelului).

Nimic nu se mai spune/zice pentru a arăta celorlalți un lucru cu toată bogăția lui de sensuri, ci se demască pentru a stârni curiozitatea în clipă. Se promit, cu litere de-o șchioapă, descoperiri șocante, titlurile clocotesc de furie și iresponsabilă încântare, doboară măști care nu există și scot la iveală lucruri care nu s-au ascuns. Această revărsare a culiselor mizează exclusiv pe clipa prezentă, deja învechită după câteva secunde sub potopul de „noi știri“. Rezultatul e, din nou, vizibil, dacă îți iei răgazul să privești cu ochii minții tale: o cumplită carență de viitor.

Când totul se petrece în văzul lumii, nerușinat și fără rest, niciun refugiu nu mai e accesibil. Și nicio salvare. Exhibarea nu asigură feed-back-ul sperat, căci văzul lumii e și el indiferent, apatic, istovit de avalanșa căreia îi este supus, la rându-i. Omul și informația devin propriile lor imagini, simple simulacre, iar naturalețea e goală de conținut. Simpaticul imperfect al fanteziilor copilărești – ziceam că – se degradează, decade în lumea adulților la statutul de amăgire sinucigașă: ziceam că știu, că sunt informat și important, că viitorul e de aur… De la o vreme, toate gesturile publice se golesc de conținut uman, e suficient să avem o poză colorată, un filmuleț, un afiș, o reclamă zornăitoare. Ceva care să mascheze golul, absența.

În spațiul literaturii, când o carte își spune jurnal, memorii, amintiri etc., cititorul știe ce are de făcut, în ce dispoziție interpretativă se instalează. Dar mai știe prea bine și că jurnalul poate cădea în delațiune când vine în atingere cu delirul de interpretare și cu lipsa de măsură a mărturisirii care uită că „teritoriul pe care se mișcă e vast, de vreme ce e chiar viața interioară, nemăsurata și obscura subterană a ființei…“ (Marcel Moreau). Despre asta, cu alt prilej.