După lectura consistentei antologii Imagini așternute pe coala văzduhului, semnată de Gheorghe Grigurcu, realizezi cât „rău“ a putut să facă criticul Grigurcu poetului cu același nume. Spun acest lucru pentru că volumul consistent, cu peste 450 de pagini de poeme selectate din cărțile apărute din anul 2000 încoace, este o demonstrație de forță a poeziei românești actuale, care ne aduce în față un poet proteic, o poezie proteică. Sunt selectate pagini de poezie din douăsprezece volume, calității discursului poetic adăugându-i-se și „cantitatea“, parte a unui travaliu susținut, care urmează îndeaproape mișcările din câmpul poeziei actuale de la noi și de aiurea. O caracteristică integratoare a poeziei selectate din etape diferite de creație o reprezintă la Grigurcu ceea ce Hugo Friedrich numea „ricoșeul înapoi în realitate al textului“, adică „înstrăinarea cunoscutului“ și „distrugerea fără scop“ a detaliilor realității, pentru o repoziționare a acestora la o altă tensiune care conferă textului calitatea de „epifanie senzorială“. Iată o poezie din volumul Spațiul dintre corole (apărut în anul 2000): „O lună veche o lună tremurătoare/ o lună a unui văzduh rodat// plimbându-se-ncoace și-ncolo/ plimbându-se cum un troleibuz// printre-ndrăgostiții tăcuți și firavii arbuști/ deopotrivă acoperiți de fina pulbere/ a surâsurilor vorbelor mișcărilor etc./ care s-au descompus în cursul zilei// o lună gata a duce acasă contra cost/ oameni și plante“ (Selenară). Și iată un text din volumul Portretul vântului (apărut în anul 2011): „Moartea/ intră și iese/ din cârciumă// suflul cald/ al salcâmului/ usucă norul ud// moartea/ intră și iese/ din cârciumă// ușa rămâne deschisă// ieși și tu/ șovăind/ către seară// în fața ta/ piatra/ în care/ te poți îneca“ (Malagueña). Ceea ce unește cele două texte, scrise și publicate la un deceniu distanță, este tocmai „intensitatea febrilă“ (cf. Friedrich) care supune realitatea/ detaliul unei exasperări explozive, violența presupusă se topește într-un sentiment transfigurator, fie melancolie, disperare, tristețe sau spleen.
Trei sunt, în viziunea lui Harold Bloom, semnificațiile „mișcării poetice“ într-un univers bine determinat, cum ar fi universul unui poet împlinit și care „are sentimentul că toate lucrurile din jur îi vorbesc“: înstrăinarea, solipsismul și „privirea imaginată a precursorului“, cea care are valoare de privire magică, atoatevăzătoare. În universul poetic al lui Gheorghe Grigurcu, cele trei „semnificații“ sunt ilustrate nu neapărat cu program, dar sigur cu un puternic instinct al asumării realității văzute și imaginate. Înstrăinarea este o anume detașare pe care poetul o are față de lucruri, față de realitatea prezentă sau subliminală, marcă accentuată a poeziei lui Gheorghe Grigurcu: „Pe munte undeva într-o stațiune/ acolo unde prieteniile se-nfiripă/ cu o blândă inexactitate/ asemenea ceasornicelor ieftine/ acolo unde iubirile se rotesc/ cu pasiunea unor giruete-n care/ se-ncâlcește Soarele/ și se enervează teribil/ acolo unde viața și moartea/ se târguiesc ca-n piață/ vânzându-și una alteia/ drept mici suveniruri/ felurite obiecte/ cu care n-au ce face de fapt/ nici una nici alta“ (Pe munte undeva). Solipsismul, ca o exacerbare a eului și a puterii acestuia de a concentra esența lumii, este, dintotdeauna, o parte din mesajul subliminal al poeziei: „Fluturele zămisli hiena/ hiena zămisli înțeleptul/ înțeleptul zămisli vulturul/ vulturul zămisli cocota/ cocota zămisli broasca țestoasă/ broasca țestoasă zămisli jandarmul/ jandarmul zămisli libelula/ libelula zămisli trișorul/ trișorul zămisli câinele/ câinele zămisli poetul/ poetul nu mai zămisli pe nimeni“ (Genealogie). Suita de poezii care poartă titlul de Ilustrată din Amarul Târg, dar și „suita“ de texte care se numește „semn de carte“, prezente în toate volumele prinse în antologie, vorbesc despre o înstrăinare a autorului într-o lume pe care o cunoaște, dar care îi rămâne, totuși, exterioară: „Du-mă Doamne spre trecere du-mă înainte/ ca și cum m-ai duce înapoi// sub ferestrele noastre cerșetorii Amarului Târg/ caută aur în Alaska gunoaielor// așează-mă cu grijă în mine însumi/ așa cum m-ai așeza în Celălalt// orice-aș face norul bâzâie/ ca un bondar răcoarea solară se-nvârte ca o morișcă// fă-mă să fiu o Formă fără obiect/ precum orice poem// ori un obiect fără Formă/ precum orice ființă“ (Rugăciune). De aici, din acest sentiment de înstrăinare, putem vorbi de o notă de bacovianism în poezia lui Grigurcu, numai că degradarea la poetul Amarului Târg este mai lentă, există „o melancolie moralizatoare“ care îți atrage atenția asupra curgerii inexorabile a timpului.
Fragmentarismul, senzația de jurnal liric, care se păstrează de la primul la ultimul volum antologat, dau un important dinamism cărții, definițiile poetice sunt parte din acest parcurs liric care pare să își propună să îmblânzească materia grea a timpului: „În elanul său ochiul dorește să fie/ aidoma eternității/ pe care pictorul neatent o atinge cu pensula“ (Ochiul), „Pe-alcool ai scris ca pe-o hârtie/ numele iubitei care s-a evaporat“ (Semn de carte) sau „Taie atent cu foarfeca umbra poetului/ pentru a-și croi un veșmânt pentru sine“ (Cititor) etc.
Antologia Imagini așternute pe coala văzduhului, semnată de Gheorghe Grigurcu, demonstrează un lucru arhicunoscut, că adevărata profunzime poetică se măsoară cu drumul explicit/ implicit inițiatic al fiecărei poetici, pe care spiritul conjugat autor/ cititor îl parcurge ca în transă. Starea de jubilație a textului, care investește fiecare cuvânt cu o valoare simbolică, conferă poeziei lui Gheorghe Grigurcu calitatea de spectacol total în miezul căruia poetul simte/ trăiește, cu toți porii, atât sărbătoarea inimii cât și a intelectului.