Societatea funcționează stabil prin acceptarea și impunerea unor ierarhii. Personajele literare, a căror viață o emulează pe cea reală, nu se pot sustrage acestei realități. Există personaje subalterne, care își slujesc superiorii și se supun comenzilor și uneori capriciilor altora. Existența lor depinde de capacitatea de a se arăta obedienți și chiar slugarnici. Literar, lucrul acesta are adesea efecte comice.
Relațiile din România au rămas feudale pînă în zorii secolului XX. Chiar și familia se constituia printr-un „cap“ autoritar, dominator peste ceilalți membri, mai ales că femeile și copiii, pînă la vîrsta emancipării celor de parte bărbătească, depindeau material de stăpînul casei. La 1814, un fost vătaf, Ghinea Păturică, în Ciocoii vechi și noi, se putea adresa marelui postelnic Tuzluc „după sînta datorie ce am, ca un supus credincios“ căci „umilita mea slujbuliță de sameș“ se datora stăpînului, care trebuia asigurat că toate „cele ce-mi poruncești le-am pus în lucrare“. „Smeritul tău rob“ își trimite fiul, pe Dinu, la curtea celui puternic, „milostiv stăpîn“, cu plocon, „două bote cu păstrăvi și zece găini“, și semnează „a panevgheniei tale smerită și umilită slugă“.
Peste încă șapte decenii, la 1882, supunerea ipocrită a lui Pristanda – „Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot“ – funcționa încă perfect, în O scrisoare pierdută, pentru asigurarea traiului unei familii de „unsprezece suflete“ dintre care doar tatăl lucra sub ordinele prefectului căruia i se adresa prin respectuosul „coane“. Preventiv, polițistul manifestă umilință și față de Cațavencu, posibil „strașnic prefect“, în viitor. Pristanda nu mai pupă poala anteriului, precum Dinu Păturică, întrucît conul Fănică trecuse la straie nemțești. Dar nu e nici departe.
Într-o vreme cînd România începea să simtă „binefacerile unui sistem constituțional“ („Curat constituțional“!) existau și funcționari neplătiți precum Catindatul la percepție al lui I. L. Caragiale sau băieți ținuți „pe procopseală“ în familia unui „jupîn“, ca Spiridon al aceluiași. Ei trag speranțe și mîța de coadă, paraponisiți ca în Alecsandri, în așteptarea chiverniselii din „mierea budgetului“. Depind exclusiv de bunăvoința celor sus-puși, atitudinea lor nu poate fi decît supusă. Trec apoi peste șase decenii, sîntem în 1937, în Moromeții, dar nu se schimbă mare lucru. Un anume Oprescu, fiu de văduvă, e secretar la primărie, slujind uneori pe gratis pentru că, i se spune, „nu a fost trecut în buget“. Oprescu se adresează foarte respectuos lui Ilie Moromete, cu „am onoarea și toată considerația“, deși acesta e doar un solicitant desculț, și reușește mai apoi chiar să-l amîne pe acesta de la plata unor impozite. Are deci trecere pe lîngă primar și perceptor, în ciuda poziției umile și a postului neremunerat.
Sistemul de dominare și supunere diferă, un personaj poate avea ambele ipostaze. Un parvenit tipc, ca Iancu Urmatecu, din Sfîrșit de veac în București de Ion Marin Sadoveanu este supus stăpînului în slujba căruia s-a pus, cu gînd de parvenire, baronul Barbu. Nu e atît de umil ca Ghinea Păturică, dar mimează devotamentul absolut. La el acasă însă, e dominator cu soția și servitorii, cînd sosește, le ordonă „Drepți!“ și întreține un număr de rude sărace, numite disprețuitor și indistinct „ăia“. Acești „supuși“ sînt miluiți pentru că Urmatecu are nevoie de o masă de inferiori. Ai casei sînt robaci, dar Urmatecu joacă nemulțumirea, pentru că i-ar toci ferestrele și mobilierul prin frecare, în excesul de curățenie.
În casa Anetei Duduleanu, din Gaițele lui Kirițescu, ca și în a Elenei Domnișor, din Să nu-ți faci prăvălie cu scară, a lui Eugen Barbu, „cocoana“ domină personalul domestic, dar și familia, cu autoritate. Chiar și surorile Anetei, Zoe și Lena, trebuie să fie supuse, în virtutea faptului că „o să fiu tot soră mai mare și la o sută de ani“. Fiii Anetei, ținuți din scurt, deși ei își întrețin material mama, își varsă nevoia de a domina și ei pe cineva asupra nefericitei slujnice, Zamfira.
Cu atît mai mult, în ierarhiile militare din proza lui Bacalbașa, Brăescu dar și al altor autori, sistemul funcționează negreșit, iar comicul său este speculat. Majurul zbir cu soldații, pe care nu ezită să-i terorizeze inutil, doar ca să își afirme poziția, devine o zdreanță în fața căpitanului, iar acesta, la rîndul său, este un supus umil în raport cu colonelul sau cu generalul venit în inspecție. La Brăescu, un general demisionează exasperat că, de cînd a luat comanda garnizoanei, nu l-a contrazis nimeni. Afirmațiile sale, pe care ajunge să le contrafacă el însuși, de probă, pentru a fi cît mai absurde, sînt aprobate imediat. În alt text, în urma inspecției generalului, colonelul vrea să transfere presiunea unor subordonați. Aceștia, luați la rost și amenințați cu arestul, sînt de fapt pilele generalului. Singura victimă disponibilă e potcovarul regimentului.
Chiar sublocotenentul Gheorghidiu, naratorul cu aere de superioritate din Ultima noapte… a lui Camil Petrescu, aprobă umil bazaconiile unui superior pentru a spera la o permisie. Cînd devine clar că n-o va căpăta, el redevine arogant cu toți camarazii amatori de trăncăneală pe bază de „principii“ preluate de-a gata și-i snobează : „Discutați mai bine ce vă pricepeți“!
În ramura comerțului, tot supunerea este legea care guvernează afacerile, patronul este și are aere de stăpîn, uneori manifestîndu-și autoritatea prin interpuși, ca tejghetarul care îl bate și-l umilește pe Panait Istrati în Căpitan Mavromati. Cînd fostul ucenic ajunge la rîndul lui tejghetar, poziția nu-l scutește de obligația supunerii. Altminteri, tatăl patronului îi aruncă farfuria cu mititei în cap. Cănuță, ca și Spiridon, băiat de prăvălie fiind, nu poate intra în voia stăpînului : dacă o ia pe bulevard, întîrzie, dacă o ia „pîn ulicioară“, sparge sticlele în drum spre client. Nesupunere crasă, pedepsită corporal. Cînd ajunge patron, Stere, în Groapa lui Eugen Barbu, se duce să se împrumute la fostul jupîn și nu se sustrage vechiului obicei de a-i săruta mîna.
Faptele se petrec în breslele vizibile la fel ca în cele nevăzute, ale tagmei hoților. Pînă a aspira la poziția și la femeia șefului bandei, în aceeași Groapa, ucenicul Paraschiv se arată supus față de Bozoncea. Chiar la admiterea în gașcă, el este cercetat de cei mai hîrșiți „dacă i s-a urît cu binele“ și o nesupunere măruntă – vrea și el să plătească un vin la cîrciumă – este sancționată imediat cu un dos de palmă peste gură. Prerogativa achitării băuturii aparține exclusiv „stăpînului“ care își ține subalternii pe socoteala lui, dar și sub amenințarea cuțitului.
Desigur, supunerea formală este însoțită de mici sau mari răzvrătiri, cu riscurile aferente. Boierii vor să eludeze voința, privind succesiunea la tron, a domnului Ștefan, în Apus de soare, și acesta reacționează cu paloșul din dotare. Dar terorizata doamnă Ruxandra îl otrăvește (cel puțin în nuvela lui Negruzzi) pe Alexandru Lăpușneanu, cu care în realitate a avut totuși 13 copii. Boierii, inițial supuși, îl lichidează și pe Despot-Vodă în drama lui Alecsandri. Despot știa lecția supunerii, fusese „slugă-odinioară lui Iacob Eraclidul“. Ajuns la putere, o uită. De fapt, Despot era un pro-european, am zice azi. Lovitura de stat contra lui, încheiată cu lovitura de buzdugan a lui Șerban Tomșa și, în piesă, cu cea de cuțit a lui Ciubăr (personaj fantezist) a fost o nesupunere fiscală.
Unele nesupuneri sînt simpatice sau benefice. La Ionel Teodoreanu, La Medeleni, Olguța, pedepsită să scrie de 100 de ori că n-are dreptate într-o dispută infantilă cu fratele ei, Dănuț, o lasă pe prietena ei să scrie 15 rînduri și le etichetează cu 50. Vizitiul curții își cîștigase protecția stăpînei adăpostind, în tinerețea acesteia, pe viitorul ei soț. Nesupunerea s-a dovedit pozitivă, dar riscurile erau mari, boieroaica, Fița Elencu, mătușa rea a tinerei stăpîne, trata abaterile cu biciul, chiar în pragul secolului XX.
Dinu Păturică, Iancu Urmatecu, fiii nesupuși ai lui Moromete sau fostul ucenic al lui Bozoncea își trădează stăpînii, fie ei și părinți, cu consecințe diferite ca gravitate. Răzvrătirea celor supuși merge în unele cazuri pînă la crimă. Jocul supunerii și al răzvrătirii are un dramatism care duce țintă la literatură.
Din volumul Zuliari, mireți, mangafale. Viața nesfîrșită a personajelor, în pregătire la Editura Neuma.