„A debutat, sprijinit de E. Lovinescu, pe același afiș pe care stătea scris și numele lui Sadoveanu; a fost acuzat de trădare în Primul Război Mondial; a căpătat cetățenia română doar ca să poată fi numit director al Teatrului Național; a scris un pamflet contra Brătienilor înainte de a deveni membru al PNȚ; s-a luptat ca deputat cu A.C. Cuza și I. Zelea Codreanu, iar ca gazetar cu Stelian Popescu; a sperat ca toată dreapta naționalistă să se reunească în jurul lui O. Goga; a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu fiind bănuit că e comunist; în 1946 i-a cerut lui Stalin să dezvolte transporturile în URSS. A intrat în Academia Română și, după 9 zile, s-a trezit dat afară. A fost urmărit 15 ani de Securitate, deși era prieten cu Dej. Acum o jumătate de secol s-a întâlnit cu Enver Hogea, care-l considera cel mai mare scriitor albanez (este autorul textului pentru Imnul Nașional Al Albaniei), și a murit la spitalul Elias, după ce a fost transferat de la Tirana cu un avion special. Azi se vorbește despre el foarte rar, deși a avut nu doar o operă vastă, ci și o viață fabuloasă“, spune Cristan Preda, despre Victor Eftimiu, marele personaj al celei mai recente cărți ale sale, Robul succesului (Editura Humanitas). Despre Victor Eftimiu – și mai multe, în interviul acordat în exclusivitate de autorul cărții revistei România literară.
Cristian Pătrășconiu: Îi dedicați o carte lui Victor Eftimiu. De ce este – de ce ar fi – un caz? Un caz sau un „studiu de caz“?
Cristian Preda: Am ajuns să scriu despre el aproape din întâmplare. S-au conjugat, de fapt, mai multe împrejurări. Prima ține de cartea mea anterioară, Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic (ieșită la Polirom, în 2020), o istorie a liricii electorale de la 1834 până în prezent: l-am descoperit pe Eftimiu nu doar ca versificator de cursă lungă, ci și ca personaj, ridiculizat de adversarii săi politici. N-a fost singurul într-o asemenea situație, dar era printre cei mai interesanți, în ambele posturi. Tot o întâmplare a fost și că am dat peste numele lui într-o petiție de acum 5-6 ani, care cerea protejarea casei în care au locuit familia lui Eftimiu, apoi cea a poetului și traducătorului Cezar Ivănescu. În al treilea rând, întâmplarea a făcut să descopăr că autorul lui Înșir-te mărgărite e azi mai prețuit de comunitatea albanezilor din România decât de criticii sau istoricii noștri literari. Toate acestea m-au interpelat și m-au împins să reconstitui biografia sa politică. Ipoteza mea de cercetare a fost aceea că parcursul său dă la iveală un anumit aspect al istoriei noastre, de la Carol I la Ceaușescu, și anume supraviețuirea cu succes într-o lume instabilă și foarte dură.
Eftimiu are un profil public distinct „sub șase constituții“: acesta este, de altfel, subtitlul volumului dumneavoastră, Robul succesului, apărut de curând la Humanitas. Am putea spune că face parte dintr-o altfel de grupare #rezist?
Eftimiu s-a născut undeva în Balcani, la Boboștița, în epoca de decădere a Imperiului Otoman. E o mică localitate care a făcut parte din Albania după proclamarea independenței sale, în 1912. Dar el a ajuns în București în 1897, într-un stat ce era mult mai liberal decât multe altele din regiune. Cetățean român a devenit abia în 1920, pentru că avea nevoie de o asemenea recunoaștere din partea statului de adopție, ca să fie numit director al Teatrului Național. Până la moartea sa, în noiembrie 1972, a trăit sub șase constituții: celei din 1866, în vigoare de trei decenii la sosirea sa în România, i-au urmat constituția din 1923 – a lui Ferdinand, cea din 1938 – a lui Carol al II-lea, cele din 1948, 1952 și 1965 din vremea regimului comunist. A avut succes în toate aceste epoci. Nu i-a fost ușor, fiindcă a avut mereu și mulți adversari. A știut însă să țeasă relații și să fie parte din rețelele influente și înainte de Primul Război Mondial, și-n perioada interbelică, și în vremea lui Dej sau Ceaușescu. Doar Antonescu l-a trimis în lagăr, considerând o culpă gravă profețiile sale despre victoria URSS în război. S-a descurcat, însă, și-n lagărul de la Târgu Jiu, unde plătea un comunist ca să-i fie valet personal.
Era un „rob al succesului“, dar îi și plăcea această robie, nu?
Eftimiu a folosit expresia „robul succesului“ pentru a explica de ce a scris în multe genuri, întrucât a fost și dramaturg, și romancier, și poet, și gazetar, și autor de librete de operă, traducător din P. Corneille, A.S. Pușkin, Molière și Sofocle, Euripide. De fapt, o prietenă l-a întrebat dacă nu cumva și-a irosit talentul scriind enorm și în așa multe câmpuri literare. Lăsând orice urmă de modestie la o parte, el a răspuns că a reușit în toate și că trecea de la un gen la altul doar fiindcă nu voia să se plictisească zăbovind prea mult în unul dintre ele. I-a plăcut „robia“, fiindcă a căutat câștigul financiar. A fost plătit regește și ca autor, și ca director de teatru. Inclusiv în comunism avea venituri de două trei sute de mii de lei pe an, prin anii ’50 sau ’60, când un kilogram de carne costa 2-3 lei. Îi plăceau banii: de altfel, de fiecare dată când a fost destituit din poziția de director de teatru, motivul a fost corupția.
Unde a performat cu adevărat Victor Eftimiu?
A fost jucat de mii de ori, cu săli pline, iar cărțile sale de proză și literatură pentru copii au cunoscut tiraje colosale. În interpretarea mea, e un autor care a descoperit secretul publicului de masă. România în care a trăit e cea a masificării consumului cultural. Eftimiu a inovat: de pildă, este primul care a introdus „proiecțiuni electrice“, adică imagini cinematografice, în teatru. Era, pe de altă parte, un versificator neobosit: la senectute a mai avut o singură ambiție, și anume să fie recordmanul numărului de rime compuse. Era mândru că a scris mai mult ca Eminescu…
Care este climaxul celebrității acestuia?
La un moment dat, era la fel de cunoscut în România și-n Franța: în vremea Marelui Război, trăind la Paris, a început să scrie la „Le Figaro“, dar jocuri politice făcute acasă i-au curmat colaborarea cu cel mai important ziar francez. În țară, a avut mai multe momente de mărire: de trei ori director la Teatrul Național, deputat țărănist în 1932-1933, membru al Academiei în 1948. A avut, de fapt, mereu impresia că celebritatea sa strălucește. În anii șaizeci, sub Dej, îl căutau până și controlorii CFR, care îi cereau să intervină ca să fie promovați la vagonul restaurant.
Particular: dar vârful vârfurilor în materie de celebritate literară?
E un caz paradoxal. Debutul lui în dramaturgie a fost și apogeul său literar. Piesa cu care a debutat e până azi cel mai jucat spectacol din istoria Naționalului bucureștean. E vorba despre Înșir-te mărgărite. Prima versiune a scris-o la Paris, unde Lovinescu l-a prezentat lui Pompiliu Eliade. Acesta a fost impresionat de junele autor și l-a promovat chiar spre sfârșitul mandatului său de director al primei scene a țării. În februarie 1911, piesa era, însă, prea scurtă, ca să fie jucată singură, așa că P. Eliade l-a debutat în aceeași seară ca dramaturg și pe Sadoveanu, cunoscut deja în acel moment ca scriitor. Pe afiș au figurat amândoi. Eșecul lui Sadoveanu a fost atât de strident încât publicul și-a ațintit privirea asupra celuilalt debutant. Feeria de la 1911 e jucată până azi: când ultima modernizare a TNB s-a încheiat, piesa aleasă pentru a marca momentul a fost cea recomandată de liberalul Eliade. A pus-o în scenă naționalistul Puric.
Am reduce nepermis de mult acest personaj dacă am spune că a fost un oportunist de cursă lungă? Sau, de fapt, el a fost – cum se spune – „mult mai mult decât atât“?
Nu am privit lucrurile din perspectivă etică, ci politică. Îi las pe alții să judece. Eu am căutat altceva, și anume să văd cum a reușit Eftimiu să țeasă relații în mediile literare, politice, academice, gazetărești, francmasonice ș.a.m.d., pentru a reuși. A fost susținut de liberali, apoi de averescani, a fost membru al PNȚ, dar și al disidenței țărăniste al lui Anton Alexandrescu atunci când comuniștii erau pe val, nu a intrat în PCR, dar a ajuns academician când comuniștii erau la putere, fiind protejatul lui Dej. A avut, deci, relații cu toate partidele care au guvernat România vreme de 80 de ani. Inamicii i-au fost la fel de numeroși: l-au detestat și Iorga, dar și Mihail Sebastian, și Stelian Popescu, dar și Constanța Crăciun, și legionarii, dar și consilierii sovietici, l-au urmărit și agenții Siguranței, dar și informatorii Securității. M-a interesat să reconstitui mai degrabă istoria noastră politică folosindu-mă de biografia lui decât să acuz oportunismul scriitorului într-un secol atât de agitat.
Atunci a fost mai degrabă un mare navigator prin epoci tulburi?
E un supraviețuitor care se lamenta mereu, deși a avut o viață confortabilă. Un balcanic bârfitor și viclean, pisălog și insolent, șarmant și arghirofil, generos și adaptabil.
Ce înseamnă – ca pentru o succintă fișă de dicționar – a fi „om de succes“ în cazul de față?
Am scris cu gândul la articularea rețelelor de influență care l-au sprijinit pe dramaturg și am definit succesul în funcție de ele, adică de persoanele care le alcătuiau. Traseele urmate de Eftimiu au fost întortocheate. Aș ilustra asta pornind de la relația sa cu unul dintre puținii contemporani pe care nu i-a denigrat. Când Eftimiu era foarte tânăr, încă un necunoscut, el s-a folosit de Octavian Goga ca să intre în cercurile literare bucureștene, dar și în mediile politice transilvănene ori budapestane. Goga nu era singurul său sprijin, dar el e cel care l-a ajutat până la urmă, din poziția de ministru în guvernul Averescu, să devină pentru prima dată directorul Teatrului Național. În 1932, când Eftimiu a candidat la Parlament, sprijinit de Vaida-Voievod, Goga era principalul adversar al țărăniștilor, partidul în care aderase dramaturgul. Nu l-a atacat în campanie, iar în Cameră, cât au fost colegi, omul nostru a păstrat o anumită deferență politicoasă față de poetul ardelean, deși era convins că acesta îi blocase tentativele repetate de a intra în Academie, un alt ambițios vis al său. Când Goga a devenit prim-ministru, Eftimiu a trecut, din această pricină, la extrema-dreaptă, visând un guvern totalitar de această orientare, cu speranța că ajunge iar director la Național și că prinde în fine un fotoliu printre „nemuritori“. A ajuns director nu cu sprijinul lui Goga, mort în 1938, ci cu ajutorul lui Maniu, după 23 august 1944, iar în Academie a intrat la un deceniu după moartea premierului numit de Carol al II-lea, cu câteva zile înainte de marea epurare a generației din care făcuse parte și mai vârstnicul său prieten.
Un etalon și pentru profilul de intelectual-monden?
A făcut parte dintr-o lume care socializa în cafenelele de la București, dar și de la Budapesta, Viena sau Paris. În timpul comunismului, avea casa deschisă, adică primea la masă lume de tot felul: nu mânca niciodată singur. Când, bolnav fiind, nu s-a mai putut scula din pat, ușa casei a rămas deschisă, dar unii dintre oaspeți erau atât de ingrați încât i-au șterpelit tablouri. Conversațiile zilnice din 1958-1964 sunt înregistrate de Securitate, într-un dosar de peste 13 mii de pagini aflat azi la CNSAS.
De asemenea: e și „Meșter Manole“ al propriei cariere?
Meșterul Manole e numele unei piese de-ale sale, dar și al uneia din lojile francmasonice din care a făcut parte. Piesa a stârnit scandal, tocmai pentru că debutul ei le-a creat unora impresia că e copiat dintr-un ritual masonic de inițiere. Eftimiu asuma identitatea aceasta. L-au atacat, de aceea, și legionarii, cât a fost deputat, și gazete de diverse orientări. După 1944, poetul A. Toma i-a cerut ajutorul pentru a reînființa o lojă. Partidul nu le-a dat voie.
Scriitor român modest spre mediocru – acesta este un fapt. Dar să fie Eftimiu, simultan, și cel mai mare scriitor albanez sună și a ironie a istoriei, nu?
Enver Hogea a încercat să-l ademenească în locurile natale încă din 1962, dar comuniștii români nu l-au lăsat să plece decât în 1971. Dictatorul albanez cumpăra elogii de la oameni de cultură născuți în patria pe care o conducea cu mână de fier, plătind cu vizite la Tirana și pe litoralul Mediteranei. Când a ajuns în fine „acasă“, Eftimiu s-a trezit întâmpinat cu titlul „cel mai mare scriitor albanez“. A reacționat zicând că el e român, fiindcă țara lui de adopție i-a dat totul. Relația cu Albania e, de fapt, mult mai complicată: prin 1919, Pandeli Evangjeli, cel dintâi premier ortodox de la Tirana, i-a propus să fie ambasadorul Albaniei la București; dramaturgul avea, însă, alte planuri, dar a rămas decenii de-a rândul apropiat de biserica albaneză din Capitală. În vremea comunismului, el spunea din când în când, la necaz, că ar fi fost mai bine să nu fi plecat niciodată din Boboștița, fiindcă albanezii – se iluziona Eftimiu – ar fi avut parte de o viață mai bună decât închisoarea în care comuniștii transformaseră întreaga Românie. Iar azi comunitatea albanezilor din România îl adoră. Deși idolul lor nu vorbea albaneza!
Oare Ismail Kadare ce părere ar avea despre aceasta?
Nu am reușit să aflu dacă Ismail Kadare l-a cunoscut. Eftimiu vorbea o limbă înregistrată sub numele kajnas. E un dialect slav, apropiat de limba vorbită de bulgari, dar și cu inflexiuni latine. Când a cumpărat casă-n București, taică-su își zicea, de altfel, român macedonean, nu albanez. În diverse momente, Eftimiu a fost acuzat de trădare, tocmai întrucât era privit ca „străin“, chiar dacă nu era prea clar ce neam e de fapt.
A ratat Nobelul Victor Eftimiu sau Premiul Nobel l-a ratat pe Eftimiu?
E sigur că a visat să-l primească. În vremea în care și Zaharia Stancu avea același țel. Spre deosebire de autorul romanului Desculț, care avea sprijinul instituțiilor statului comunist, Eftimiu nu era susținut de nimeni. Așa că se mulțumea să fie cârcotaș, bârfindu-l pe Z. Stancu, despre care spunea că a ajuns în lagăr din greșeală: Siguranța ar fi căutat un gazetar pe nume Zaharia, dar l-a adus la Târgu Jiu pe Stancu.
Este Victor Eftimiu un personaj cu mult mai interesant decât opera sa literară?
Biografia lui e fabuloasă. Am reconstituit-o din surse foarte diverse: am consultat arhive românești și arhive albaneze, am avut nevoie de numeroase reviste culturale de la 1900 până azi, am citit la Muzeul Literaturii și la CNSAS, am consultat dosare de la MAE și ziare în care publica – de la gazete satirice de la 1900 la publicațiile comuniste – , am citit memorii, dar și denunțuri ale apropiaților, dări de seamă de la Academie și acte civile ale Primăriei București, texte dramatice rămase în manuscris și scrisori inedite, cronici dramatice și atacuri politice, procese-verbale ale ședințelor Parlamentului țărănist din 1932-1933 și ordine de capturare ale Poliției lui Antonescu etc. Eftimiu e cineva care i-a întâlnit pe Caragiale și Ilarie Chendi, dar și pe Iorga și Stalin, care a fost amic cu Maniu, dar și cu Dej, un dramaturg care a concurat cu Rebreanu pentru șefia Naționalului, dar și cu Zaharia Stancu pentru direcția Societății Scriitorilor, un cetățean care se simțea european trăind în Franța în timpul Primului Război Mondial și profețind victoria URSS în cel de-la Doilea etc. Din punct de vedere politic, așa cum am spus, el a dobândit, rând pe rând, sprijinul tuturor partidelor care au ajuns la guvernare în România, fiind mai întâi susținut de liberali, apoi de averescani, ajungând mai târziu membru al PNȚ, partid pe care-l trădează pentru Goga, apoi – în 1945 – pentru fracțiunea Anton Alexandrescu, pentru ca – fără să fie membru al partidului comunist – să exploateze prietenia sa cu Dej și să primească astfel toate onorurile regimului totalitar de stânga.
Sonetistul nr. 1 al țării, autor a peste 200.000 de versuri, a 57 de piese de teatru, a peste 5.000 de articole și a altor câtorva mii de conferințe ținute în întreaga țară, Victor Eftimiu era un vânător de recorduri. Mai întâi: când mai avea timp să mănânce, să doarmă, să respire cu o viață derulată într-un asemenea ritm? Apoi: la ce bun acest stahanovism? La ce i-au folosit aceste recorduri?
Recordurile i-au mângâiat orgoliul. În plus, ele servesc azi unei portretizări cantitative. Suntem în epoca wikipedia, în care cifre de acest fel pot lua locul unor elemente mai relevante. Poate că Eftimiu a anticipat că publicul care-i va supraviețui va fi sensibil la asemenea caracterizări. De fapt, stahanovist era de tânăr, cu mult înainte de eroul sovietelor. Pe la 1915, Ovid Densușianu observa că Eftimiu are „o atitudine de angrosist“: scrisese deja douăzeci de cărți de literatură și șase piese de teatru, lăudându-se că poate continua așa la nesfârșit. Energia lui debordantă nu l-a părăsit nici la senectute. Dosarul pe care i l-a construit Securitatea ne dezvăluie că scria zilnic. Orice. Teatru, articole de gazete, rime, memorii, povești pentru copii. Viața lui socială era și ea bogată: purta conversații și bârfea zi de zi cu amicii săi – foști liberali sau țărăniști, gazetari ori oameni de teatru, ambasadori sau academicieni. Voyerismul securiștilor a făcut ca până și întâlnirile sale amoroase să fie supravegheate: în dosarele de la CNSAS sunt consemnate numele numeroaselor femei cu care se întâlnea, șoapte de dragoste, caracterizări ale modului în care Eftimiu și una sau mai multe femei ori tinere fete se iubeau etc., etc. Intruziunea în viața sa privată e completă. Turnătorii și turnătoarele adăugau înregistrărilor audio sau fotografice realizate de Securitate și versiunile proprii despre un autor a cărui viață a fost cotropită și de stat, și de alți cetățeni. Înainte de epoca lui Dej, Siguranța intrase, de altfel, și ea în panică atunci când a descoperit legăturile francmasonice ale scriitorului, atunci când a urmărit contactele sale cu ambasadele străine ori când a ascultat conversațiile telefonice ale lui Eftimiu sau ale soției sale, celebra actriță Agepsina Macri.
Este meritată uitarea de care – cu excepții care vin să întărească o regulă – are parte Victor Eftimiu?
Critica literară recentă l-a redus la o simplă intrare de dicționar. Din păcate, seria de opere complete nu ajută nici ea prea mult cunoașterii lui Victor Eftimiu, fiindcă nu e vorba despre o ediție critică. Există cu siguranță și versuri, și piese de teatru care ar putea avea parte de un public, iar memorialistica lui e nu doar o sursă de informație prețioasă, ci și valoroasă stilistic. Nu mă aventurez prea mult pe acest teren, fiindcă nu e al meu. Ce e sigur este că biografia sa politică – viața unui cetățean născut undeva în Balcani ca supus al lui Abdul Hamid al II-lea și mort în România lui Ceaușescu – exprimă meandrele istoriei noastre contemporane, capcanele și iluziile ei, relația dintre supraviețuirea individuală și traumele colective, eșecurile de lungă durată și extazul de-o clipă, exagerările ideologice și minciuna politică, teroarea statului și libertățile cetățenilor, pasiunile și interesele, viciile și virtuțile unei societăți ieșite din Imperiul Otoman și modernizate prin occidentalizare.
