Deși pare a folosi „rețeta“ romanului clasic de reconstituire istorică, Ștefan Mitroi utilizează în cel mai recent roman al său, Adu-ți aminte să nu uiți, ca și precedentele Viața inversă a lui Cocostel Ouatu sau Goarna lui Tuturuz, formula și procedeele realismului magic: modul interacțiunii lor e secretul profesional al prozatorului, testul său de originalitate. Romanul are un timp-epocă bine delimi tat: 1834, cînd, în cîmpia de lîngă rîul Vedea, ia ființă orașul Alexandria, întemeiat „din dorința cîtorva negustori de la Dunăre de a scăpa de povara dajdiilor la care îi obliga Regulamentul Organic adus de noua stăpînire rusă“. Românii bulgarizați, cum le spune, veniți la Zimnicea de pe celălalt mal al Dunării, migrînd, însă, spre nord, tot mai departe de Regulamentul rușilor, la sfatul generalului Kiseleff, își cumpără o moșie a lor (pentru a nu mai avea de plătit „dajdii în plus“ și nici „zile de clacă de îndurat“), înteme iază o așezare în jurul prăvăliei lui Aram Repanovici și-i spun Alexandria. O denumesc după numele domnitorului de atunci, Alexandru Grigore Ghica, pentru a dobîndi, astfel, mai lesne „hrisov de recunoaștere din partea lui“. În acest fel se ivesc „străzile pline de trecut“ ale Alexandriei, avînd în centru acareturile negustorilor bogați Grigore Mavrozanfir și Aram Repanovici, iar la margini, mahalaua Broscărie de pe malul rîului Vedea, cu tipologiile ei pitorești, de regăsit în toate tîrgurile vremii: ursari și lăieși, argintari, meșteșugari de ochelari și pieptene, Costică Turtarul „care făcea turte vîndute din ladă“, Macovei și Lole Țiganul, „înghețători“, vînzători de înghețată, adică, Cristea Bragagiul care „vindea bragă“, Anghel T. Anghel, „proprietar de călușei și bărcuțe“, lăutarii, cei din „neamul lui Momoc“ etc.
Odată cu orașul se naște Dumitru Bălăureanu, cel mai temut hoț de cai din Cîmpia Burnasului, apar de nicăieri un crîng și figura misterioasă a lui Marin Zăpadă, bătrînul hoț de cai. De la el învață Dumitru Bălăureanu tainele meseriei – pentru că, în cîmpie, furtul cailor e o meserie. Vehiculul spre lumea de dincolo în care trebuie să crezi pentru a o face vie, aici și acum, rămîne acel crîng aflat într-o secretă, puternică relație de geneză reciprocă cu spațiul identitar.
Apariția crîngului marchează intrusiunea elementului fantastic pe care Ștefan Mitroi îl stăpînește bine, îi cuprinde dimensiunile, nu-l lasă să evolueze spre basm sau fantasmagoric, cum se întîmplă adesea. Prozatorul modifică, însă, realul, conferindu-i adîncime, semnificație, detentă metafizică prin reconectarea lui la cultura arhaică din care a venit și pe care pare a vrea să o uite: asemeni unui perso naj, Mitroi scrie o carte împotriva uitării, „a începuturilor de uitare“ care dau tîrcoale locurilor și oamenilor de acolo. Între cele două lumi – una în care adevărată este afirmația „viii cu viii, morții cu morții“ și cealaltă, a satelor lui Ștefan Mitroi din Adu-ți aminte să nu uiți, „viii cu morții și morții cu viii“. Civilizația veche, a comunicării lumilor este, înainte de toate, o cultură a calului, de la Cîmpia Burnasului pînă la aceea a Brăilei lui Panait Istrati și Fănuș Neagu. Animal fantastic, cu o simbolistică foarte complexă, calul vorbește, dă sfaturi, se supune hoțului său și toți caii hoților lor (o tagmă foarte întinsă, dar restrînsă ca număr de oameni: „Suntem numai cîțiva. Legați, cu fire care nu se văd, între noi, Ionete din Muscel de Codiță din Gorj. Codiță de Iancu, de la Craiova. Iancu de mine, de aici, din Teleorman. Eu, de Talianu din Ialomița. Trage unul de un fir, știm toți și-i sărim în ajutor celui ce se află la strîmtoare“). Apoi, oamenii trăiesc împreună cu animalele lor departe de lumea „civilizației“, sărbătoresc femeile de „tontoroiul“ femeilor și bărbații de Săptămîna Nebunilor, Aritina are iarba fiarelor, pe ca re o dă hoțului de cai să deschidă încuietorile grajdurilor și ale închisorilor, fata nenuntită se căsătorește cu un pom, jocul călușa rilor e nelipsit de la petreceri cum, de la înmormîntări… Nu poate lipsi bocitoarea, casele se construiesc în clacă, buricul copilului se taie doar cu secera, pentru că numai așa era cel mai bine pentru pruncul care va avea viață bună, de Rapotină („ziua de marți, din a treia săptămînă după Paște“) se fac țestele pentru pîine, pomana pentru Sfîntul Trifon e un butoi cu vin pentru a-l sătura cînd co boară, la începutul lui februarie, printre oameni. În fine, de Zărezean, cum îi spune acasă la Ștefan Mitroi unei sărbători care, prin alte locuri, se cheamă Gurbanul Viilor, de Ispas, oile sînt ținute în tîrlă și stropite cu leuștean să nu dea iama strigoii printre ele. Lumea de dincolo, trăind odată cu aceea de aici și acum e o civilizație a comunicării; toți vorbesc cu toți și cu toate, cu apa și pămîntul, viii cu morții chemați din „zarea cețoasă a veșniciei“. Personajele trăiesc zile din altă viață, schimbă vîrstele în moarte, continuîndu-și viața pentru că „trecerea timpului nu-i mai atinge de niciun fel pe cei morți. Se poate spune că, odată cu transformarea în țărînă, aceștia dobîndesc o memorie mai bună decît înainte, cînd erau oameni vii. Pămîntul, cum bine se știe, nu uită niciodată ni mic“.
În Adu-ți aminte să nu uiți, cel mai bun roman al lui Ștefan Mitroi de pînă acum, o lume va fi murit pentru a (re)învia în imaginarul și memoria unui prozator remarcabil.