Când Academia Suedeză a anunțat laureatul Nobel pentru Literatură pe anul 2021, a existat cel puțin o reacție de reținere, dacă nu de contestare, din partea a numeroși scriitori români. Numele lui Abdulrazak Gurnah nu era cunoscut, în ciuda faptului că este scriitor într-o limbă de circulație internațională. Dar cazul său este mai special: el este un scriitor născut în 1948 în Sultanatul Zanzibar, așadar înainte de unirea cu Tanganyika, yemenit ca origine, făcând parte dintr-o populație arabă supusă persecuției în insulele eliberate de sub protectoratul britanic. Stabilit în Marea Britanie la 18 ani, Abdulrazak Gurnah a devenit profesor de literatură postcolonială și scriitor căruia i s-a decernat Nobelul pentru „prezentarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților din falia dintre culturi și continente“. Autor a zece lucrări în proză, unele traduse în limbi de circulație internațională, Gurnah s-a bucurat de un oarecare succes anterior Nobelului cu romanul Paradis, publicat în 1994, care a fost nominalizat pentru Booker Prize. Romanul Paradis, recent apărut în limba română la Litera, în traducerea Andreei Năstase, comparat în diferite studii cu Inima întunericului a lui Joseph Conrad, prima mare operă focalizată pe realitățile întunecate ale colonialismului în Africa, privește, de fapt, pe realitățile precoloniale dintr-o Africă răsăriteană care cunoscuse alte forme de sclavie. Paradis este o meditație despre libertate a unui scriitor care aduce în lumină un cadru cultural care nu a făcut obiectul proiecției ficționale în literatura de prim raft. În plus, romanul se raportează la repere culturale care nu sunt la îndemâna europenilor, dar și la o realitate care nu este cea colonială. Prin urmare, cel puțin din aceste perspective, Paradis se desparte de Inima întunericului. Mai mult, el se desparte de acest roman și de multe dintre romanele importante ale literaturii colonialiste prin diferența de perspectivă: autorul este un insider, un cunoscător din interior al habitusurilor culturale din Africa răsăriteană, care nu se ferește să reflecte propria ficțiune din perspectivă emică. Gurnah este, așadar, unul dintre cei care schimbă perspectiva. Cumva, o făcuseră în alt cadru, spre exemplu, Chinua Achebe, dar literatura lui se focalizează pe destrămarea societăților africane ecuatoriale de pe coasta vestică, sau Mia Couto, dar perspectiva scriitorului mozambican alb, de origine portugheză, este una care evidențiază cunoașterea din interior în Africa răsăriteană în limitele altui spațiu colonial, cel portughez. Oricum, romanul Paradis este unul de o frumusețe aparte, atipic în raport cu ceea ce a fost tradus din literatura africană în limba română atât din perspectiva cadrajului cultural, cât și din cea a referințelor culturale. Romanul are un titlu care evocă ironic paradisul sau vârsta de aur a unor civilizații de dinainte de colonialism, într-un spațiu cultural în care amestecul etnic se produsese, în care, pe coasta Oceanului Indian, elementele etnice de referință erau populația locală, vorbitoare de swahili, arabii și indienii.
Eroul lui Gurnah este copilul de 12 ani Yusuf, fiul unui hotelier din orașul ficțional Kawa din Tanzania, vândut ca sclav unui negustor arab, Aziz, pe care îl știa drept unchi, în contul unor datorii pe care nu le putea achita. Yusuf parcurge anii propriei maturizări în calitate de sclav al negustorului Aziz, fără să resimtă puternic lipsa de libertate, adaptându-se cerințelor diverse venite din partea stăpânului său. Se alătură acestuia într-o caravană care parcurge o călătorie periculoasă în ținuturile din interior, trecând alături de ceilalți membri ai caravanei prin diferite încercări, confruntându-se cu ostilitatea triburilor locale, pentru a se întoarce în cele din urmă la locuința lui Aziz, învățând propriile lecții, dar și lecțiile dintr-o formă de învățare dirijată despre un Paradis dinainte pierdut:
„Uneori Yusuf însuși era amuțit de amintirea imensului ținut roșiatic, plin de oameni și de animale, și de imaginea stâncilor care se înălțau din lac ca niște ziduri de foc.
– Ca porțile Paradisului, zise Yusuf.
Khalil pufni neîncrezător.
– Și cine trăiește în Paradisul acesta? Sălbatici și hoți care-i jefuiesc pe negustorii nevinovați și-și vând propriii frați pentru fleacuri zornăitoare. N-au Dumnezeu, nici religie, nici măcar mila omenească de zi cu zi. Sunt ca fiarele sălbatice care trăiesc cu ei.
Yusuf știa că așa erau îndemnați membrii expediției să repete povestea lui Chatu, dar rămase tăcut“ (pp.244-245).
Paradisul este, așadar, rezultatul unei proiecții mentale, al unui construct mental colectiv, modelat de îndemnul repetării elementelor de referință, de configurare a unor narative ale celor potențați, motiv pentru care fiecare dintre aspectele menționate nu se disipează în textul lui Gurnah într-o mare de înțelesuri, ci se ancorează prin referințe culturale transparente, puternice, capabile să reconstruiască un întreg cultural reflectat ficțional. Povestea lui Yusuf repetă, cumva, povestea profetului Yusuf din Coran, care este același cu Iosif din Vechiul Testament, ajuns sclav în urma abandonării de către frații săi în puț, descoperirii de membrii caravanei și vânzării sale „pentru un preț de nimic, pentru câțiva dirhami“ unui militar din Egipt. Repetând povestea într-un alt cadru, într-un creuzet cultural multietnic modelat după valori islamice, Gurnah îl supune pe Yusuf unei similare provocări ca aceea din Coran: soția lui Aziz se îndrăgostește de tânărul frumos și bine crescut care devenise sclavul soțului său și încearcă să îl seducă. Și în textul Coranului, numele militarului egiptean este Al-Aziz, și în textul Coranului soția infidelă îi rupe cămașa sclavului din spate, și în textul Coranului acest amănunt salvează viața lui Yusuf: „Dacă este ruptă în față cămașa lui, atunci ea a spus adevărul, iar el a fost dintre aceia care mint. Însă dacă a fost ruptă la spate cămașa lui, atunci ea a mințit, iar el este dintre aceia care spun adevărul“ (Coranul, 12:26-27). Totuși, aceste referințe puternice, această ancorare în textul sacru al Coranului nu este la îndemâna interpretării imediate în Europa creștină, iar diferențele de nuanță – profetul Yusuf din Coran tălmăcea visele, pe când sclavul Yusuf din romanul Paradis al lui Gurnah este cel tulburat de vise profetice – fac romanul să fie citit, cel mai probabil, la suprafața lui. Chiar și în lectura de suprafață, fără ancore culturale, romanul își păstrează frumusețea parcursului inițiatic al tânărului Yusuf și poate fi citit ca bildungsroman, dar și ca roman de călătorie, sau ca roman de dragoste. Scriitura, aparent simplă, dezbrăcată de arabescuri, este de fapt complexă stilistic și deschide, în simplitatea aparentă, posibilități multiple de conectare metatextuală și posibilități de angajare în dezbateri de o profunzime filosofică aparte. Problema libertății, cea mai intens dezbătută în paginile cărții, este cea care oferă cel puțin două alternative: conștientizarea libertății ca formă de conștientizare a dominării (din perspectiva lui Yusuf și, până la un punct, din perspectiva prietenul său, Khalil, de asemenea sclav al lui Aziz) și conștientizarea libertății absolute, imposibil de întinat de vreo formă de dominare (în înțelesul bătrânului și înțeleptului grădinar Mzee Hamdani):
„Mzee Hamdani oftă.
– Chiar nu știi nimic? întrebă el cu asprime, apoi tăcu, de parcă n-ar fi vrut să mai continue. Într-un târziu reluă: Mi-au oferit libertatea în dar. Ea a făcut-o. Cine i-a spus că era a ei ca să mi-o poată oferi? Cunosc libertatea despre care vorbești. Am avut acea libertate din clipa în care m-am născut. Când oamenii ăștia spun «ești al meu», «îmi aparții», e precum căldura ploii sau apusul soarelui la sfârșitul zilei. A doua zi soarele o să răsară iar, indiferent dacă le place sau nu. La fel și cu libertatea. Pot să te închidă, să te lege cu lanțuri, să-și bată joc de toate micile tale dorințe, dar libertatea nu e ceva ce poate fi luat. Când termină cu tine, sunt la fel de departe de a te poseda ca în ziua în care te-ai născut. Mă înțelegi? Asta e munca ce mi-a fost hărăzit s-o fac, ce poate să-mi ofere cineva ca să fiu mai liber de-atât?“ (p.299).
În această cheie a lecturii asupra libertății, paradisul se reconfigurează, se îndepărtează de aparenta ironie a titlului cu trimitere la formele despotismului, brutalității, abuzurilor inumane din Africa răsăriteană precolonială. Un alt orizont al sclaviei se deschide odată cu prezența germanilor și cu recrutările populației autohtone pentru a lupta în Primul Război Mondial. Într-un final indecidabil, problema libertății e de fapt o proprie reflecție asupra vieții, o proprie înțelegere a ei, e problema liberului arbitru în a construi sau nu paradisul interior. Mzee Hamdani nu este doar artizanul unui asemenea edificiu, este și grădinar. Iar numele paradis se naște ca semnificant al conceptului persan de grădină. În ciuda tuturor formelor de dominație, Africa însăși rămâne acea grădină a libertății interioare.