Cunoscut îndeobște pentru lucrările sale dedicate antichității greco-romane, profesorul american Barry S. Strauss a publicat, de-a lungul ultimelor decenii, numeroase volume care abordează teme din cele mai variate, de la războiul troian la războaiele greco-persane, războiul peloponesiac, geneza Imperiului Roman, personalitățile lumii antice, de la împărați romani la mari comandanți. Publicul românesc este familiarizat, de altfel, mai ales cu lucrările sale dedicate acestora din urmă, grație publicării, în ultimii ani, a versiunilor în limba română ale volumelor sale Zece Cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare (2021) și Mari comandanți. Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii (2022), ambele apărute recent, la Editura Polirom. De această dată, publicului românesc îi este oferită, odată cu apariția la Editura Humanitas, versiunea în limba română a lucrării sale The Spartacus War, a cărei primă ediție a fost publicată la prestigioasa Simon & Schuster, în 2009.
Spartacus, ca figură istorică, a suscitat un interes constant, de-a lungul istoriei, atât în scrie rea istorică propriu-zisă, cât și în alte sfere, precum beletristică și cinematografie. De altfel, în istoriografia contemporană, există numeroase lucrări solide dedicate tocmai acestei figuri istorice a lumii antice, dacă avem în vedere, bunăoară, contribuțiile lui Keith Bradley- Slavery and Rebellion in the Roman World (1989), Brent Shaw, Spartacus and the Slave Wars (2001), M. J. Trow – Spartacus. The Myth and the Man (2006) sau Theresei Urbainczyk – Spartacus. Ancients in Action (2004), pentru a aminti doar câteva. Probabil însă că pentru istorici, cele mai importante rămân totuși operele autorilor clasici care fac referire la Spartacus și la revolta pe care a inițiat-o și condus-o, de la Sallustius la Plutarh și Appian. Ajunși în acest punct, poate ar fi bine să menționăm că Sallustius (Gaius Sallustius Crispus) a scris consistent despre Spartacus în Istoriile sale (deși referirile nu s-au păstrat integral), a căror ediție în latină a fost publicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, sub îngrijirea clasicistului german B. Maurenbrecher (C. Sallusti Crispi Historiarum Reliquae, Leipzig, vol. I-II, 1891-1893), fiind cunoscute mai bine odată cu traducerile în limba engleză (mai cu seamă Patrick McGushin, Sallust: The Histories, Translated with Introduction and Commentary, Oxford, 1992-1994). În vreme ce din referirile lui Titus Livius la Spartacus s-au păstrat doar fragmente sub forma unui rezumat, care ridică suspiciuni asupra acurateței, ne rămân, totuși, așa cum aminteam mai sus, referirile aparținându-le lui Appian cu a sa Historia Romana, ce surprinde în 24 de volume istoria Romei de la începuturi, până în secolul al II-lea după Hr., dar mai ales cele datorate lui Plutarh, cu a sa lucrare Viețile paralele ale oamenilor iluștri (Βίοι Παράλληλοι, Bíoi Parállēloi), în secțiunea Viața lui Crassus.
Revenind la lucrarea lui B. Strauss, aceasta poartă cititorul cu ochii minții, prin tărâmurile ultimelor decenii ale Republicii Romane, în contextul tensionat care a condus la revolta sclavilor conduși de Spartacus, care odată izbucnită, a crescut în intensitate și a evoluat în asemenea proporții încât părea că amenința însăși Roma. Izbucnită printr-o evadare a unui grup de 74 de sclavi gladiatori (în fond, evadările de sclavi nu erau neapărat neobișnuite, în epocă, însă de această dată era vorba de gladiatori), aceasta s-a transformat relativ repede într-o revoltă care a angrenat mii și mai apoi zeci de mii de oameni, ajungând ca după un an să ralieze forțe insurgente impresionante ca număr, totalizând, potrivit evaluărilor, în jur de 60.000 de oameni, în condițiile în care întreaga Italie număra aproximativ 1,5 milioane de sclavi. Ecoul evadării grupului de sclavi din jurul lui Spartacus, care a reprezentat nucleul viitoarei revolte, avea să răzbată în rândul regiunilor limitrofe, stârnind neliniște; totuși, acțiunea inițială nu părea să reprezinte o răzmeriță diferită de multe altele ce izbucniseră anterior. Doar că spre deosebire de revoltele anterioare, ce nu mai fuseseră niciodată conduse de gladiatori sau de foști soldați romani, de această dată liderul nu numai că era un gladiator înzestrat cu pricepere în mânuirea armelor – date fiind luptele în arenă cărora le supraviețuise, dar acesta se și aflase, în trecut, inclusiv în postura de soldat aliat în serviciul Romei, cunoscând îndeaproape, atât rigoarea și tacticile de luptă, cât și slăbiciunile acestora, pe care le-a putut exploata în momentele de confruntare cu legiunile romane trimise să înnăbușe revolta. Este adevărat că și contextul izbucnirii revoltei nu era unul tocmai fericit pentru Roma, dacă avem în vedere că aceasta avusese de înfruntat, începând din 88 i.Hr, acțiunile războinice ale lui Mitridates al VI-lea Eupator, iar pe de altă parte, în Peninsula Iberică, generalul roman Quintus Sertorius inițiase și conducea o rebeliune masivă împotriva Senatului Roman.
Într-un astfel de context, coroborat cu o multitudine de factori, revolta condusă de Spartacus s-a extins relativ rapid, cuprinzând vaste regiuni din Italia și reușind să provoace înfrângeri succesive trupelor romane trimise împotriva sa, de-a lungul a doi ani, zdruncinând societatea romană, cum nu se mai întâmplase din timpul invaziei cartaginezilor lui Hannibal.
Meritul lui Strauss este acela că evocă inspirat fiecare din momentele reprezentative din geneza și evoluția acestei revolte, zăbovind de multe ori ,,la firul ierbii“, pentru a surprinde dedesubturile sale, de la abilitățile native de comandant ale lui Spartacus, la anvergura și intensitatea confruntărilor cu trupele romane, atmosfera în rândul răsculaților, stratagemele folosite de fostul gladiator, până la momentul de apogeu al revoltei și începutul sfârșitului, odată cu bătălia de la Brundisium și înfrângerea lui Spartacus în fața lui Crassus, culminând cu uciderea primului în luptă (sunt evocate inclusiv informațiile contradictorii cu privire la sfârșitul său) și soarta teribilă a sclavilor capturați de romani. Acestora din urmă, învingătorii le-au rezervat un sfârșit îngrozitor – crucificarea, pedeapsă pe care lumea romană o considera deopotrivă degradantă și demnă de un sclav, fiind rezervată criminalilor, tâlharilor și sclavilor. Cei peste 6.000 de nefericiți din rândul foștilor insurgenți, care supraviețuiseră confruntărilor finale cu trupele romane și căzuseră în captivitatea lui Crassus, aveau să fie crucificați de o parte și de alta a drumului de la Capua spre Roma, Via Appia. Dincolo de cruzimea acestei pedepse supreme – probabil cea mai mare crucificare în masă din Antichitate, aceasta avea și menirea de a descuraja oricare altă astfel de revoltă în viitor, în rândul celor care erau martori ai supliciului sau care aveau să audă despre el. Prelungită de-a lungul câtorva zile, în funcție de rezistența fiecărui captiv crucificat, crucificarea unui număr atât de mare de oameni a continuat să îngrozească o bună perioadă după trecerea în neființă a celor supuși supliciului, mai ales că aceștia au fost lăsați pradă vulturilor, animalelor sășbatice și intemperiilor, înainte de a fi în cele din urmă coborâți și incinerați.
Ceea ce aduce nou Barry Strauss, mai ales față de contribuțiile istoriografice din perioada contemporană dedicate subiectului, este mai cu seamă abilitatea cu care reușește să îmbine informația istorică riguroasă, fundamentată pe surse istorice și literare antice (dar și pe dovezi arheologice) cu talentul său literar, astfel încât să contureze o frescă deopotrivă acurată și captivantă pentru publicul interesat de istoria antică a Romei.
Peste timp, ecourile revoltei inițiate de Spartacus s-au perpetuat, iar faptul că acesta a fost perceput ca fiind una din cele mai puternice amenințări la adresa Romei, după cea reprezentată de Hannibal, este cât se poate de sugestiv.